Chiar așa, Georgiano, ce naiba te-a apucat? Pe cine mai interesează o poveste veche de 150 de ani? Zău...
În primul rând, pe mine. Și poate or mai
fi și alții, cine știe...
Am scris cartea asta pentru că:
· Eu nu l-am uitat.
· Pentru că-l iubesc și-l
respect ca poet.
· Pentru că-i ador
întreaga operă.
· Pentru că mi s-au părut
nedrepte unele lucruri perpetuate de-a lungul timpului despre el.
· Pentru că a avut un
destin înalt și totodată atât de tragic.
· Pentru că iubirea
pătimașă pentru Veronica este vrednică de subiectul unui roman. Și pot să continui mult. Aș putea umple o pagină cu „pentru
că”.
Ce avem până acum despre viața lui Eminescu?
Multe, chiar foarte multe cărți. Avem biografii, amintiri,
caleidoscoape, corespondențe, studii și articole, pagini de ziar.
Întrebarea mea este, cine citește aceste cărți? Doar cei super-pasionați
de viața lui Eminescu. Atât. Pentru cititorul obișnuit, sunt cărți
plictisitoare, pline de date, de explicații, sunt greoaie. De remarcat dintre
toate acestea rămân romanele câtorva oameni: George Călinescu, Zoe
Dumitrescu-Bușulenga, Augustin Z. N. Pop, Petru Rezuș, Simona Cioculescu și
amintirile depanate de George Panu, Caragiale, Teodor Stefanelli, Negruzzi și
Ioan Slavici.
Atunci, dacă aceste cărți nu se citesc, să vedem ce avem pe
biografie-romanțată. Păi, avem.
Octav Minar a fost cel
care a tradus și a dat publicității o sumă de scrisori dintre Mihai Eminescu și
Veronica Micle. Câtorva dintre ele (5) le-a fost contestată autenticitatea.
Adevărul însă nu-l vom ști niciodată. Scrisorile (48 ale Veronicăi și 18 ale
lui Mihai) au indus ideea că a existat o implicare sentimentală diferită între
cei doi. Pe baza acestei concluzii (eronate) , O. Minar a scris Romanul
unei mari iubiri: EMINESCU - VERONICA,
Eugen Lovinescu ne-a
zugrăvit-o pe Bălăuca, Cezar Petrescu ne-a lăsat Romanul
lui Eminescu. Toate aceste „povești” sunt bazate pe biografii, pe mărturiile
celor care i-au cunoscut și, desigur, inspirate din corespondența celor doi
protagoniști (dată publicității până la acea vreme), scrisori dintre ei sau cu
terțe persoane.
Lovitura însă, vine în anul 2000, când eminescologii au parte de
o surpriză uriașă. Editura Polirom publică cartea Dulcea
mea Doamnă/ Eminul meu iubit, o ediție îngrijită de Christina Zarifopol.
Despre proveniența scrisorilor, modul în care au fost păstrate și drumul lor
până la tipar, Christina Zarifopol ne explică într-o notă asupra ediției. Cert
este că această carte scoate la lumină alte peste 100 de scrisori adresate de
Eminescu Veonicăi, încă vreo 16 adresate de Veronica lui, plus încă câteva
adresate Hariettei Eminescovici și lui Mihai Eminescu de către Titu Maiorescu. Am
zăbovit mai mult la această ediție pentru că aceasta inedită
corespondență are darul de a da peste cap povestea de dragoste a celor
doi și de a schimba multe păreri. E halucinant, și absolut năucitor, felul în
care se lasă descoperiți doi oameni, evocându-și sentimentele (unul pentru
celălalt sau față de alte persoane) în scrisorile lor.
Cât privește lucrarea mea, - „Cerneală. dragoste. Arsenic”
- tot ceea ce aparține biografiei fiecăruia dintre ei și documentelor vremii am
reprodus și respectat cu o oarecare strictețe. Aici părerile probabil vor fi
împărțite, căci există multe fețe ale poveștii. Drept urmare, fiecare autor
și-a ales-o pe cea care i-a convenit sau i s-a părut mai aproape de realitate.
Eu mi-am permis să interpretez și să nuanțez povestea din perspectiva mea de
romancier, folosindu-mă de cunoștințele de psiholog, însă, pentru nu a altera
imaginea stabilită de literatura clasică, de multe ori am schimbat rolul
povestitorului cu cel al biografului. Pentru confortul lecturii, eu am decis să
semnalez aceste intervenții cu ghilimele sau cu caractere italice, fără a
întrerupe textul și a încărca inutil subsolul paginii. Fragmentele preluate
(documente, scrisori, ciorne, articole din ziare, poezii ori diferite alte
informații) sunt menționate într-un index și o bibliografie detaliată la
sfârșitul lucrării.
Țin însă să punctez încă o dată că această carte nu este o
biografie pură, ci o biografie romanță, re-interpretata din postura mea de
autor. Sper totuși să fi împletit cât am putut de bine realitatea lor cu
ficțiunea, momentul imaginat de mine cu momentul trăit de către cei doi și
consemnat (mai mult sau mai puțin fidel) de către biografi și eminescologi.
Am văzut, deci, viața
Veronicăi și a lui Mihai, înainte de toate, ca o poveste frumoasă, și am
cutezat să o reconstruiesc într-un roman. Iertate-mi fie dinainte micile
neconcordanțe.
De ce am scris povestea din perspectiva Veronicăi?
Întâi de toate, pentru că așa am simțit atunci când m-am
apucat de scris. Poate pentru că cele trei sau patru romane pe care le
avem până acum sunt relatate la persoana a III-a, axându-se mai mult pe
trăirile poetului decât ale Veronicăi, am decis să-i dau poveștii mele un
strop de intimitate feminină. Apoi, despre Veronica s-a scris (cu foarte
puține excepții) despre infidelitatea ei, mai puțin despre alte lucruri. Am
decis că trebuie să-i fac dreptate. Înainte de toate însă, Veronica Micle
rămâne cea dintâi poetă acreditată în istoria literaturii române, cât și
principala muză a poetului nostru național. Iubindu-l, și Eminescu iubindu-o la
rându-i, Veronica Micle s-a înscris pentru eternitate în istoria literaturii
române. Deci...
Până la urmă, ce e mai
frumos, decât o poveste de iubire între doi poeți?
