Tu știi de unde vin expresiile : „Și tu, Brutus?”. „Sfertul acasemic”. „Fiasco”. „Lacrimi de crocodil”?

  BRUTUS

Marcus Iulius Brutus, un aprig luptător pentru republică în Roma antică, a fost mult apreciat și iubit de Iuliu Cezar. Brutus a intrat totuși în conjurația care a pregătit asasinarea lui Cezar, pentru că acesta plănuia să pună capăt republicii și să se încoroneze împărat. Și într-adevăr, la 15 martie anul 44 î.e.n., Cezar a fost ucis în plin senat. Se zice că în momentul când l-a văzut pe Brutus ridicând pumnalul, și-a acoperit capul cu toga, exclamând : „Tu quoque, fili mi Brutus?”

 Aceste cuvinte sunt de atunci întrebuințate când vezi ridicându-se împotriva ta pe cineva pe care l-ai considerat foarte aproape și-ți era foarte drag ( ca un fiu, ca un frate). Pe de altă parte, numele Brutus e folosit spre a indica un luptător neînduplecat, care-și jertfește chiar și viața, pentru a-și apăra convingerile.

Astfel îl înfățișează și Pușkin în poezia „Pumnalul”.

„Se prăbușește Roma și cade legea ei.

Dar Brutus se ridică, scut viu al libertății;

Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morții

Lângă statuia mândra-a lui Prometeu.”

SFERTUL ACADEMIC

În înaltele școli academice din trecut se permitea ca lecțiile să înceapă cu cel mult un sfert de ceas mai târziu decât ora fixată. Această amânare era anunțată prin inițialele c. t. ( de la cuvintele latinești „cum pempora”), adică temporizat.

Obiceiul s-a extins, generând expresia „sfertul de ceas academic”, sau mai simplu, „ sfertul academic”, în sensul că se îngăduie o așteptate, o întârziere de maximum 15 minute. Desigur însă, când lipsa de punctualitate întrece această toleranță, atunci ea încetează a mai fi „ academică”.  

 FESTINA LENTE,  lat. „ Grăbește-te încet”.

Istoricul latin Suetoniu, care a scris „ Viețile celor 12 cezari”,povestește, făcând portretul lui Augustus ( cap. 25), că acest împărat era de părere că nimic nu-i mai puțin recomandabil pentru un cap de oștire decât graba. Cuvintele sunt citate de Suetoniu în grecește, căci în imperiu roman erau adesea strecurate în vorbire expresii de la vechii eleni.

Multe popoare și-au însușit ideea și au tălmăcit-o în limba lor. Francezii folosesc un verset celebru din Boileau: „Hatez-vous lentement”. Germanii: Eile mit Weile”ș.a.m.d. se apropie de vorba noastră: „graba strică treaba”. Gala Galaction, în „ Profir și Policarp”, a utilizat expresia ca un corectiv la „Carpe diem”.

Policarp: Atunci grăbește-te, Profire. „ Carpe diem”, cum a zis meșterul acela Orațiu.

Profir: da, mă, a mai venit unul după el, mai încoace, și a spus : Hatez-vous, lentement.”

 FIASCO

           În italiana înseamnă, la propriu:sticlă, butelie, iar la figurat: eșec, cădere, nereușită.

Italienii, la teatru ( dar mai ales la operă), când sunt nemulțumiți de un interpret, strigă: „ Ola, ola, fiasco!” se presupune că autorul acestei expresii( originar din Veneția, deoarece e vorba de dialectul venețian), aflându-se într-un local unde asculta un cântăreț ce nu-i plăcea, a cerut o sticlă ( fiasco) ca s-o arunce pe scenă. Gestul găsind imitatori, scena se transformă într-un depozit de sticle zvârlite protestatar din sală. Astfel fiasco-butelia a devenit fiasco-insuccesul!  Expresia a părăsit cu timpul incinta sălilor de spectacol și, în mai toate limbile europene, a intrat ca echivalentul eșecului în orice domeniu: „ a fost un fiasco!”. Găsim de pildă în Costache Negruzzi: „ Cu toată indulgența auditoriului, trupa de amatori a făcut un mare fiasco.”

LACRIMI DE CROCODIL

În vechime exista credința că, în perioada când își naște puii, crocodilul, fiind mai greoi în mișcări, recurge un vicleșug spre a-și procura hrana. El se așază pe malul fluviului și se preface că suferă, imitând destul de bine plânsul omului. Stârnind mila trecătorilor, crocodilul își atrage astfel victimele și le devorează. Prin "lacrimi de crocodil" se înțelege deci o durere fățarnică, o suferință amăgitoare, cu scopul ipocrit de a înduioșa și a induce în eroare.

Expresia figurează aproape în toate limbile.

M ulte mere sunt pe lume, dar puține au făcut istorie. Mărul discordiei, mărul lui Newton și mărul lui Tell.

          Mărul discordiei 

Discordia (pe numele grecesc Eris) era zeița învrăjbirii. Hesiod spunea că e fiica nopții și mama crimei, a mizeriei, a foametei, a bătăliilor. Iar Vergiliu o considera tovarășa lui Marte, zeul războiului. Și fiindcă până și în cer, printre zei, provocase zâzanii, Jupiter a alungat-o din Olimp. Izgonită fiind, bineînțeles că n-a mai fost invitată la nunta zeiței Thetis cu regele Peleu. Furioasă și răzbunătoare, Discordia, urmărind să tulbure festinul,a aruncat pe masa de nuntă un măr de aur pe care scria: „celei mai frumoase”, ceea ce a iscat într-adevăr gâlceavă între cele trei zeițe de față, care, bizuindu-se pe frumusețea lor, își revendicau fiecare mărul. Luat ca arbitru, Paris a decernat acest măr Afroditei, stârnind astfel ura zeițelor Hera și Pallas Athena, celelalte două concurente. De aici  ̶  spune legenda  ̶  a ieșit vestitul război al Troiei. Dar tot de aici a mai ieșit ceva: expresia Mărul Discordiei, aplicată unui obiect, unei cauze, unei persoane chiar, care provoacă certă, vrajbă, încăierări; deci oricărei surse de procese, de conflicte, războaie, sau alte ciocniri și dispute, mai mari sau mai mici.

          Mărul lui Newton 

Am putea spune, parafrazându-l pe Alecsandri: „Multe mere sunt pe lume!” — și tot multe cu renume: mărul lui Adam, mărul discordiei, merele Atlantei, merele de aur din grădina  Hesperidelor, mărul lui Wilhelm Tell… Dar, dintre toate, numai mărul lui Newton are rădăcina înfiptă în realitate.

Ilustrul matematician, fizician și astronom englez,într-o zi din anul 1666, privind de pe un pod mărul pe care-l scăpase din mână, a ajuns să descopere fenomenul și legea gravitației universale. Întâmplarea aceasta a avut ecou în lume și a dat loc expresiei mărul lui Newton, spera a desemna un obiect, un fenomen,o împrejurare neprevăzută, care devine sau poate deveni punct de plecare a unei invenții, al unei teorii etc.   ̶  în general, al unei teorii importante.

          Mărul lui Tell 

Wilhelm Tell a fost legendarul erou național al  Elveției în războiul de independență  împotriva împăratului Albert al Austriei (1308). Refuzând  ̶  spune legenda  ̶  să-l salute pe guvernatorul imperial Gessler, Tell a fost condamnat de acesta să tragă cu arcul într-un măr așezat pe capul copilului său. El a trecut cu succes prin această primejdioasă încercare, și de atunci, mărul lui Tell a devenit simbolul unei reușite bazate pe o mare iscusință.