”Alt cuvânt pentru dor” - fragment

...

Simona ne zâmbi, apoi întinse către mine aceeași mână albă și plină de vene proeminente, după care adăugă cu o voce care se voia a fi suavă, însă în urechile mele a sunat ca o oală spartă:

— Stimată domnișoară furătoare de soți, această minunată stafie din fața ta, nu e nimeni alta decât soția prezentabilului bărbat din dreapta ta. Numele meu este Simona Dumitru, dacă încă nu l-ai aflat. Adică, mai pe înțelesul tău, acesta – și își puse mâna scheletică și translucidă pe umărul

lui Iv – este bunul și minunatul meu soț, doctorul Dumitru Ivan. Proprietarul acestei închisori de lux.

M-am uitat către mâna ei întinsă, dar am ignorat-o. Și-a retras-o și ea, nu înainte de a-mi zâmbi cu subînțeles.

— Cum dorești, a spus ea, iar când a rostit cuvintele aproape jubila, crezând că mi-a dat lovitura de grație.

Din fericire ‒ e aiurea spus dar, na! ‒ pentru mine și, din nefericire pentru ea, Iv mă pusese la curent cu statutul lui de bărbat însurat cu scorpia prefăcută, amnezică și muribundă. Chiar și așa, cu toată compasiunea pe care o impunea starea ei de sănătate, la auzul acelor vorbe am crezut că-mi plesnește un vas de sânge din tâmplă, care, mai apoi, îi împroașcă pe toți cei din jur cu sângele meu infectat de ură și dispreț.

Politicienii amatori făcură liniște dintr-odată, holbându- se curioși spre noi. Doar zumzăitul fin al televizorului se mai auzea în încăpere. Toată audiența rămăsese cu lingurile suspendate la jumătatea drumului dintre gură și farfurie, cu gâturile întoarse către masa șefilor. Ziceai că suntem la tă și urma să se strige darul. 

Am înghițit amăreala care mi se instalase în cerul gurii odată cu vorbele scorpiei, șocată de atitudinea ei superioară. Deja începusem să-mi regret întoarcerea, așa că am cotrobăit prin buzunar, după telefon, sperând că celălalt nu a ajuns prea departe, că încă pot să-l întorc din drum, să mă scoată dracului din casa asta de nebuni.
Și totuși, umilința nu era o stare pe care să îmi doresc să o trăiesc acum. Fie ea și sub stindardul iubirii. Aveam eu altele cu care trebuia să mă lupt. Așa că puțină atitudine era binevenită. Cu toată sila care mă cotropise, am hotărât că ar fi cazul să o pun la punct pe scorpia muribundă, chiar dacă Iv nu ar fi fost de acord cu asta.
— Se întâmplă să știu deja foarte bine asta, Simona Dumitru. Asta și multe alte lucruri interesante despre minunata voastră căsnicie eșuată lamentabil în urma trădării tale, am spus cu voce slabă și gâtuită. Eram în stare de orice, chiar și s-o scuip între ochii ei reci și lipsiți de orice sensibilitate.
— Ah, ce politețe debordantă, s-a prefăcut ea afectată, dându-și ochii peste cap.
— Ai dreptate. Chiar exagerată pentru o ființă meschină ca tine. Pe mine m-ai cunoscut deja ieri, așa că nu mai are rost să mă prezint din nou. Nu-mi place să mă repet.
— Am reținut. Ana. Așa este?
— Exact așa. Ana este numele meu. Sunt șocată să constat că amnezia de care te văitai ieri a fost doar o fază trecătoare, întrucât astăzi îți amintești bine numele tuturor. Ba mai mult, recunoști chiar și bărbatul din dreapta mea ca fiindu-ți soț. Ce progres remarcabil!
— A avut grijă Ivan să-mi reamintească asta. Se pare că-i un doctor strălucit, adăugă ea rânjind.
— Felicitări! Știința ar fi încântată să audă despre asta, cred că ai câștiga și un premiu. Sau probabil că ar trebui să-ți felicit medicul curant, mai bine? Ai făcut un lucru nat, doctore, cu această stafie, ca să folosesc cuvintele ei, am spus, întorcând capul spre Iv și săgetându-l cu privirea.
— Ce spui, Iv? Are dreptate iubita ta când vorbește despre această stafie? s-a schimonosit ea, încercând să sune tandru, în timp ce își flutura genele grele, lungi și rimelate astăzi cu multă atenție.

— Simona, o stafie nu este niciodată minunată. O stafie este o stafie și atât, i-o tăie scurt Iv. Dacă asta a fost tot ce ai avut să ne spui, poate ai vrea să ne scutești acum de altă răbufnire de-a ta și să ne lași să ne continuăm prânzul.

....

Cartea o găsiți la Editura Quantum

Fragment din romanul „ Alt cuvânt pentru dor”, volumul 2 al seriei „Nu te împiedica de mine, te implor”

Adri-Ana. Cu patru ani în urmă.

Mă usturau ochii groaznic, îmi vâjâiau urechile și capul mă durea de parcă m-aș fi trezit din cea mai teribilă mahmureală. De aceea, atunci când lumina s-a aprins, m-a luat amețeala și nu am reușit să țin ochii deschiși mai mult de zece secunde. Camera se învârtea cu mine și nu auzeam mai nimic din tot ceea ce îmi șoptea iubitul meu soț. Printre gene, reușeam să citesc o mare durere pe chipul lui. Îi atingeam obrajii cu mâinile tremurânde, întrebându-mă ce o fi pățit de arăta atât de trist. S-a așezat în genunchi în fața mea, și-a pus palmele peste genunchii mei, apoi mi-a luat mâna stângă și, cu grijă, mi-a pus pe inelar verigheta, pe care nu nu-mi mai aminteam în care circumstanțe am scos-o. Încremenită, l-am privit cum îmi sărută degetele. Apoi l-am auzit cerându-mi să-l iert, dacă pot. Dar ce trebuia să iert, ce făcuse atât de groaznic, încât să fie atât de smerit acum?

Când buzele lui mi-au atins pielea mâinii din nou, am simțit durerea iubirii stinse dintre noi. Apoi, am simțit săgeata durerii, am perceput distanța care se căscase între sufletele noastre. M-am scuturat, înfiorată de senzația aia ciudată. În zadar! Ca prin vis, am revăzut totul cu ochii minții. Mi-am amintit și m-am smucit imediat de lângă el.

Trădarea.

Adăugați o legendă

Femeia blondă din brațele lui mi-a acaparat iar orizontul. Mi-am simțit gura și gâtul inundate de ceva amar și, încurând, senzația de vomă a devenit insuportabilă. M-am ridicat, împleticindu-mă și ținându-mă de tot ce-mi ieșea în cale, ca să pot ajunge la baie. M-a urmat și a stat lângă mine, ținându-mi părul ridicat, în timp ce eu eliminam toată scârba care-mi invadase stomacul. Apoi m-a condus cu grijă către

chiuvetă, m-a ajutat să-mi spăl fața și mi-a pus chiar și pastă de dinți pe periuță. M-am uitat lung și trist către el.

Părea de-a dreptul dărâmat. Dumnezeule! Ce se întâmplase între noi doi? Am înclinat scurt din cap, deși, în clipa aia, habar nu aveam ce fac, apoi am spus slab că vreau să uit totul și să dorm. 

În dormitor, m-a ajutat să-mi scot hainele, să îmbrac cămașa de noapte și m-a așezat pe pat. A dispărut

vreo cinci minute, apoi a revenit și s-a băgat lângă mine, cuprinzându-mă în brațe. Am adormit.

A doua zi am uitat totul.

Am uitat totul. Și am iertat totul. Totul. Punct. Și de la

capăt. 

Lucrurile au început să se așeze, cât de cât, pe un făgaș normal.

Normal pe dracu’! Eu căram o durere de care nu mă puteam desprinde nici măcar o amărâtă de clipă. Mă schimbase blestemata de întâmplare. Îmi răpise totul. Îmi ștersese zâmbetul, îmi luase bucuria zilei de azi și de mâine, mă transformase într-o insipidă, inodoră și incoloră. Mă transformase ,de fapt, în altă ființă. Una care era, mai degrabă, o extraterestră decât o pământeană. Una care comunica doar

prin semne, prin scurte aprobări din cap sau din membre.

În mod ciudat și în total contrast cu starea mea bolnăvicioasă, el părea jovial și resemnat, ca și când întâmplarea ar fi fost o banală faptă de viață și putea fi trecută lejer cu vederea.

Începuse să fie foarte atent cu mine. Am făcut eforturi mari să uit și să trec peste episodul care mi-a furat zâmbetul și bucuria vieții în doi. Dar nu am putut.

Să uit și să iert era greu. Foarte greu! A simțit și el că nu pot face asta. Trădarea nu poate fi iertată. Din păcate sau din fericire, habar nu am.

Într-una din zile, am prins puțină vlagă și i-am spus:

— Nu pot să te iert și nici nu pot să uit partea asta a vieții noastre în doi. Îmi pare rău! Va trebui să ne despărțim definitiv. Nu pot trece peste asta, oricât aș încerca, nu pot...

S-a uitat lung la mine, a scuturat din cap a dezaprobare, apoi a spus:

— Ar trebui să poți.

— De ce să trebuiască să pot?

— Pentru că... se întâmplă. Pur și simplu, astfel de lucruri sunt posibile.

— Eu nu pot nici să fac asta, nici să uit că ai făcut-o tu. Și, dacă iert acum, creez un precedent. Nu vreau asta. Nu mai vreau niciodată asta.

— Ai fi putut fi tu cea care... și eu aș fi iertat.

— Puțin probabil să fiu eu cea care să trădeze. Și mai puțin probabil să mă ierți. Nu știi cât doare, de asta ți se pare ușor de trecut peste. Nici nu-ți doresc vreodată să ajungi să trăiești un astfel de chin. Cu toate că meriți să-l simți. Poate așa ai să constați că nu-i o bagatelă, că e un cancer, care îți

mănâncă celule vii, care să hrănește cu ființa ta.

L-a durut asta. Infinit mai puțin decât m-a durut pe mine trădarea lui, dar l-a durut. Era totuși ceva. Era ceva și era nimic. Încercam să-mi spun că ne vom reveni, că a fost un pas în gol, dar că l-am prins la timp, înainte de a aluneca în abis, că o să-l depășim, ca de fiecare dată, împreună. Pentru că ne iubeam. Dar iubirea rămăsese doar un concept abstract în relația noastră. Cumva, încă îl iubeam, dar nu la

fel ca înainte. Nu cu același patos, nu cu aceeași ardoare. Îl iubeam ca pe cineva cu care mă obișnuisem să trăiesc, nu ca pe cineva cu care îmi doream să trăiesc. Iar asta nu avea să se mai schimbe, nici cu timpul, nici cu alte fapte, nici cu noile lui demonstrații de dragoste.

  cartea o găsiți la Editura Quantum

proiect în lucru : „Ibrail. Pe malul stâng al Dunării”

Munca cea din urmă implica trecerea apei în pădurea de peste gârlă, cu o luntre îngustă, scobită în lemn, care era vai de mama ei și care, plină ochi la întoarcere, abia de-i trecea muchia cu cinci centimetri peste nivelul apei. Din cauza valurilor și anafoarelor care se formau la confluența brațelor Dunării, nu o dată le fu dat să se răstoarne cu tot cu bușteni în apa învolburată. Dar de fiecare dată însă, ajungeau cu toții teferi la mal, deși mult în aval față de satul lor, adunând ce mai puteau dintre buștenii care pluteau pe luciul apei și nu erau luați de curenți.

Brăila de altădată. cetatea Brăilei.

Și munca câmpului era la fel de anevoioasă. Aveau de furcă cu ciulinii și cu bălăriile care uneori depășeau în înălțime recoltele, atât de tare își luau avânt în creștere, afurisitele buruieni hrănindu-se doar cu picăturile de rouă care cădeau dimineața și seara. Apoi erau zile nenumărate de secetă, când trebuia cărată apă din Dunăre pentru ca plantele să nu se usuce în arșița nemiloasă a verii. Când căldura nimicitoare se potolea, se pornea crivățul – vântul de la ruși, cum îl numesc și azi localnicii. Apariția acestui vânt, cald și uscat, pe perioada verii, era întâmplătoare, însă dacă se pornea sufla cu 35-40 km pe oră și ținea așa câte o săptămână, spulberând praful ogorului de nu te vedeai om cu om, de abia nimereai satul de colb ce era în aer, rupând toate legăturile aracilor, ceea ce însemna că aducea mari pagube recoltelor. Nici bine nu se potolea cu suflul isteric al crivățului, căci se pornea vreo mocănească care nu mai podidea să se oprească și care băltea cu zilele peste recolte. În toată nebunia asta Dunărea se găsea și ea să-și iasă din matcă și venea peste uscat, inundând satele și câmpiile. Când se întâmpla asta, peștele le bătea localnicilor, la propriu, în ușă. Atunci ieșeau cu toții afară, își sumetecau nădragii până mai sus de genunchi și, cu sacul în mână, începeau a culege ciortanul și babușca cu mâna goală, atât de mult era adus de ape pe zonele de uscat. Mai mult, deveneau pretențioși în alegere lui și căutau doar albitura, știuca sau somnul, care, de obicei, se odihnea la umbră pe lângă tulpinile plantelor mai viguroase.

Ploaia asta aducea nenorocire recoltei, dar aducea și belșug celor care se ocupa cu pescuitul. Iar familia lui Corneliu, după cum v-am spus, făcea de toate cele ca să trăiască.

După ce se retrăgeau apele și se aduna tot peștele revărsat pe ulițe, prin curți și pe ogoare, urmau procedeele de eviscerare, curățare, sărare, afumare și uscare a capturii. Toată familia era în ogradă, de dimineața și până la apus, înarmați saci de sare, cuțite și șorțuri din mușama groasă, despicând burți, curățând măruntaie și solzi. Peștele mic era aruncat unul peste altul, cel mare era feliat, iar icrele erau sortate în borcane.

Nămolul lăsat în urmă de apele care se retrăgeau agale, combinat cu toată acea mizerie lăsată de mațele și solzii peștilor, împrăștia în aer un miros puturos și înecăcios, semănând cu o latrină și atrăgând, totodată, roiuri de muște, de toate formele, mărimile și culorile. Pe lângă aceste insecte insistente, scârboase și sâcâitoare cu bâzâitul lor infernal, nu lipseau nici păsările înfometate, care nu mai erau nevoite să-și scufunde capetele între valuri după un chitic argintiu, căci era gata servit direct pe pământ, în ograda oamenilor. Toate aceste insecte, păsări și lături care rămâneau în urma apelor revărsate peste oameni, mirosul de pește împuțit și leșurile lor colcăind de viermi, te făceau să o iei la goană, nu alta.