Undeva prin lunile aprilie-mai 1876, guvernul conservator Lascăr Catargiu pică. Coaliţia liberală câştigase, aşadar, puterea. Odată cu aceasta ranversare, veni și momentul destituirii lui Mihai Eminescu din funcția de revizor școlar. Momentul descris coincide cu mutarea lui Eminescu în bojdeuca lui Creangă.
...
După multe zile de frământări, în care nu-l văzusem pe Mihai Eminescu și nu mai știam nimic de soarta dumnealui, îmi luai inima în dinți, urcai în cupeu și plecai spre Țicău, să-l vizitez la Ion Creangă. La portiță am dat peste Tinca, nevasta răspopitului Smântână.
— Oh, coniță Veronica, mă întâmpină aceasta, dumneata hurducăiai pe acilișa cu cupeul aista?
— Eu, Tincă. Te miră că am venit în târgul vostru?
— Mă cam, să spui drept. Da ce pricină te aduce prin ulițele astea?
— Ce pricină m-aduce oare, Tinco? Așa-i că nici prin minte nu-ți trece? Iaca, niciuna, doar cutreieram străzile aiurea și, ce mi-am zis? Ia, dacă tot am ajuns panʼ aici, să mă opresc puțin și la părintele Smântână și la Tinca să le dau ziua-bună. Dar de ce te uiți la mine așa, de parcă ai fi zărit un strigoi în poartă?
— Pai, cum să nu mă zgâi coniță, crezi că des intră pe ulița noastră amărâtă o teleagă de asta ca a dumitale?
— Hai, mai las-o nezisă, Tinco, și spune-mi mai degrabă dacă-l găsesc la voi pe cine caut.
— Găsești, și nu găsești.
— Cum vine aista?
— Of, coniță… O ieșit acuʼ un ceas să cutreiere coclaurili; da vine îndărăt, că n-ari unde s-ar duce. Intră, intră de-l așteaptă. Apoi, unde crezi că ar pute să șadă? Că-i fără de căpătâi, amărâtul. Tare milă mi-e de dumnealui, coniță, mi se rupe sufletul, așa băiat distupat la mine, școlit în străinătățuri, bun la inimă, și așa ce se țân lanț necazurile și pocinoagili de dumnealui, de n-ai văzut! Haidi di poftește la noi, se dădu din drum să-mi facă loc pe potecuța ce ducea la bojdeucă. Iaca, este colo în pridvor, răstignit pe saltea, și Ionică.
Ion Creangă îmi aruncă o privire de adâncă și părintească dojană, apoi câțâi cele multe mâțe adunate în juru-i, care împânzi în dată toate cotloanele ogrăzii. Se ridică greoi în picioare, scuturându-și fărâmiturile de pâne dintre valurile straiului de saic, apoi glăsui cu duhovnicească mieroșenie:
— Coană Veronico, taică, am io așa o bănuială că nu la mine ai venit ca să mă vezi.
— Bună bănuială ai matale, îi zâmbii.
— Eh…Daʼ dacă tot ai poftit în ograda mea să-l aștepți pe conul Mihăiță, ce ai zice de o cafeluță bună tare, di carʼ numai din mâna dragii mele Tincă poate să iasă?
— Ce să zic, bădie? Că dac-mi dai, accept, am zâmbit.
Coana Tinca, care se și îndreptase deja spre bucătărie, se opri din drum și mă întrebă peste umăr:
— Și matali la fel precum bădia Mihai o sorbi?
— Adică cum la fel? am întrebat nedumerită.
— Adică zamă neagră, tare de stă mâța-n coadă și amară de nu ți si prelinje pe gâtlej.
— A, nu. Mie poți să mi-o îndulcești, și chiar să-mi scurgi două lacrimi de lapte, Tinco, te rog!
M-am așezat pe un scăunel încropit dintr-o scândură și-un țăruș și, neavând ce să spun, am tăcut privind spre dealurile verzi, cele pe care hoinăream cândva împreună cu Eminescu. Dar Ion Creangă, cu hazul lui nestăvilit, începu a-mi povesti.
— Am stat cu Tinca și ne-am gândit mult, și ne-am tot gândit până când am ajuns la o concluziune…
— La ce v-ați gândit, bădie Ionică?
— La băietul aiesta, la cine? La Mihăiță al nostru… Apoi, după socoteli, am zis așa: nu-i casa noastră vreun palat, da măcar nu ne plouă-n farfurie și nu ne bate vântul straiele și pletele; greșesc io, Veronico?
— Nu greșești, bădie.
— Așa-i, încuviință. Acoperiș, prin care avem vedere la stele, avem… și odăi potrivite de dormit avem, de bin-de rău, e loc și de un oaspete. Hrană multă nu avem, dar dacă putem să creștem turma asta de mâțe, om mai găsi o strachină de smântână și un cocoloș de mămăligă și pentru dumnealui. I-am zis-o așa, p-un vad mai vesel, vezi bine, ca să-l mai fure de la gândurile negre. Că oameni suntem ca să ne ajutăm la necaz.
— Și? am întrebat. S-a învoit?
— S-a lăsat greu, că-l știi cât e de prezumțios, dar până la fine, de voie-de nevoie, s-a lepădat de trufie, a cedat și l-am luat la mine la adăpost aicilișa. I-am spus, ca să-l momesc, că Tinca a pregătit o oală de sarmale și o mămăligă, buuuneee, așa de bune de te linji pe dejiti, bune ca la Ipoteștii dumnealui acolo.
— Cum știi dumneata să ajungi la sufletul omului, bădie Ionică, niminea nu mai știe. Aceste slove ai trebui să le scrii neapărat.
— Faci și dumneata acum precum bădița Mihai. Așa mă toacă la cap de cu zori pânʼ se arată Luna. Oi încerca o dată și o dată, nu zic nu…
— Cum e el, bădie?
— El e și nu e, oftă. Cum să fie, așa cum îl știi la necaz. Posedat de ciudatul lui neastâmpăr. Da parcă acu ie mai rău ca niciodată, Veronică dragă, mai abitir ca alte dăți, încovoiat de șale. I s-au adunat și multe dureri, și supărări… Pe alocuri dă și semne de lepădare de viață, de parcă o intrat în el boala celor slabi de înger, nu alta. Nu mâncă cum trebuie, fumă întruna și soarbe amăreli de cafele, nu doarme nopțile. Stă cu nasu-n terfeloagele lui acolo… Mă uit la umbra dumnealui pe sub ușă cum bătătorește pământul de sub tălpi, umblând neîncetat de colo-colo. Mai e și patima asta pentru dumneata, asta-i boală fărʼ de nici un leac, afl-o de la mine…
— Bădie, nu-mi zi asta așa, în chipul aista. Asta e durerea dumnealui?
— Nu, că nu zice el de asta nimic, numai suferește. Crezi că nu simțesc io ce-i la voi în suflețele? Simțesc bine. Te iubește cu toată ființa lui, la fel cum o faci și matali, n-am dubiu. Ce-i de făcut acum, nu știu să vă lămuresc. Rezolvare are numai Dumnezeu cel de sus; iar de-o avea-o, e vreme grea de traversat pânʼ să ajungă cânii să umble cu birlicii-n coadă.
— Ce vrei să zici, bădie? Vorbești așa de întortocheat.
— Nu vreau să zic nimica. Da, chiar nu vreau, și uite-mă de-o zic.
— Crezi că-l tulbur degeaba, nu-i așa?
— Nu degeaba, nu… Daʼ, ce bătălie grozava-i asta, dacă matali ești luată cu bătrânul Micle, iară bădia Mihai mi te plânge; mai tare-i faci rău, zău de nu…
Mâinile au prins a-mi tremura. Voiam să mă ridic și să plec degrabă, înainte de a apărea Eminescu, dar nu-mi găseam puterile. Parcă și picioarele mă lăsaseră. Venisem să-l văd, dar nu-l găsisem. In locul lui găsisem, în schimb, doi oameni buni, preocupați de soarta dumnealui. Parcă și hazardul îl înghioldea ca să fugă de mine sau să stea cât mai departe, cât mai ferit de ispită. Carevasăzică, nici măcar acești umili oameni, săraci cu duhul, dar bogați la inimă, nu priveau cu îngăduință bietele sentimente ale noastre. Eram, așadar, două suflete rătăcite, două cauze pierdute pe vecie. Am sorbit și ultima gură de cafea de teamă să n-o vărs pe veșminte, stând cu ochii la Tinca, cerându-i parcă puțină alinare muierească, o dâră de înțelegere de la inima unei femei. Nu o găsii deloc. Dimpotrivă, privirea ei căta să mă sfredelească, să fie cât mai aspră. Mă cerceta cu o ageră uitătură, asemenea unei mame sortite să lupte cu nesațul unui uriaș care cerea să-i înghită odrasla. Parcă acum lua aminte că Eminescu suferea din cauza mea. Sub broboadă îi clocoteau, ca sub capacul unei oale puse la fiert, aprige gânduri și revolte la adresa-mi. Ion Creangă, văzându-i uitătura, adăugi cu o dulce nevinovăție:
— Apăi, să ne ierți acuma, duduie Veronica, dacă grăim și gândim strâmb, astea să ne fie păcatele lumești. Dară noi, cu minte noastă îngustă, noi atâta pricepem. Că matali l-oi iubi, nu judec eu aista; aista o judecă Dumnezeu sau nu-o face, dar iubirea asta n-are căpătâi și-i face numai rău. Nu te supăra pe noi…
