În anul 1874, Mihai Eminescu, atras în mare parte de farmecele Veronicăi Micle, renunța la studiile pentru care stătuse în pribegii vreme de cinci ani și se statornicea în Iași, lucrând ca bibliotecar și locuind în diverse cămăruțe închiriate. E anul decisiv al relației, căci începând de acum se țese propriu-zis legătura amoroasă a celor doi.
 |
| Cartea va apărea în anul 2020 la Editura Quantum |
Fragment din roman:
…A doua zi, mânată mai mult de dor, am purces la noua adresă a lui Eminescu. Am ciocănit și, fără a iscodi cine-l caută, m-a poftit a intra. L-am găsit zgribulit, într-o odaie încălzită parțial și umedă, aplecat deasupra unor coli și manuscrise vechi, din care își făcea conspecte și însemnări. Ochii săi frumoși acum erau umbriți de două pete maronii și duși în fundul capului. Fața îi era suptă, buzele subțiate și învinețite de frig.
— Poftim, Veronica, îndrăznește și intră, mă pofti când mă văzu în prag. Numai lasă-mă un minut două să închei. Sunt prins.
— Să plec, atunci? Ar fi mai bine.
— Nicidecum. Rămâi. Dacă tot ai venit…
M-am așezat pe un scaun înaintea-i și am tăcut, urmărind cum pana lui aleargă pe coala de hârtie încărcând-o cu o frumoasă și ordonată caligrafie. Lucra la o gingașă poveste, plină de dragoste, pe care o numise „Făt-Frumos din tei”.
— „În murmurul cel dulce din izvorul fermecat”, am citit încet un stih, folosind un glas stins și silabisit, mai mult pentru mine. Ce frumos…
— „Lângă teiul înalt și vechi”, m-a completat, fără a-și ridica ochii. Aceasta… va fi ca un basm, m-a lămurit. Sfârșește cu împlinirea dragostei celor doi eroi, unde altfel, decât în natură. Vara, când e cald și înflorește totul… Sunt aproape de a încheia. Mai păsuiește-mă un minut, să nu-mi risipesc gândul.
Am încuviințat trăgându-mi capul înapoi de deasupra foilor, apoi am început să cercetez locul. Odaia închiriată, nu diferea mult de cea în care-l găsisem acum trei ani, la Vena. Întunecoasă, sărăcăcios mobilată cu un divan înalt, două scaune, un garderob și o sobă de încălzit acum amorțită. Pe masă mare de scris stăruia debandada: foi, notițe, manuscrise vechi, biblii, două călimări – una cu cerneală neagră, alta cu cerneală violet, o cană pe jumătate plină cu cafea neagră încă aburindă, nelipsita-i punga cu tutun și foițele, scoica pe post de scrumieră și o lampă cu gaz. La perete, pe două lăzi de călătorie din lemn, își aranjase cărțile, de altfel unica lui avere. Fereastra dădea într-o grădiniță înzăpezită, unde se zărea o cușca de cățel, dar nici un animal. Prin ochiul acela de geam, lumea pe care o vedea Eminescu părea încremenită într-un tablou rece, auster. Pe pervazul din afara erau două donițe cu florile uscate, uitate acolo probabil din toamnă. În interior pe pervaz ședeau două căni, două pungi maro de hârtie, un ibric și o lampă de gătit. Perdelele erau grele, ponosite, albul lor prinsese o culoare cărămizie de la fumul țigărilor. Întreaga încăperea arăta trist, deplorabil.
— Cum poți să locuiești așa? l-am întrebat când a lăsat penița jos.
S-a uitat în juru-i și a ridicat pasiv din umeri.
— E tot ce-mi trebuie azi.
— Dar este și grozav de frig aici, și-i multă igrasie. Dumnezeule, ai să te îmbolnăvești de friguri.
— Fac focul de două ori pe zi: când mă trezesc și când mă culc. Astă-noapte nu l-am mai făcut, pentru că nu m-am mai așternut la somn. Muncind, nu simt frigul, doar când stau degeaba mă apucă. Probabil că ai dreptate, e rece. O să arunc doi bușteni pe foc.
Se ridică, zăbovind cu vătraiul în jarul care abia mai clipea. Aruncă peste el un șomoiog de foi mototolite, apoi suflă deasupra spre a-l ațâța. Într-un final, focul reuși să muște lemnul și se întinse lacom. Când se ridică, văzui că șchioapătă până la locul lui.
— Ce te aduce pe dumneata, într-o zi atât de geroasă și pe-deasupra pe ninsoare, în umila mea locuință?
— Grija, domnule Eminescu. Știi dumneata ce este aceea? Oamenii care se cunosc între ei își poartă de soartă unii altora. Iară dumneata lipsești de multă vreme de la bibliotecă, am spus cu aer sobru de mustrare, chinuindu-mă să par impasibilă. Ștefan e îngrijorat. La seratele mele nu ai mai venit, deși pe Matilda Cugler aud că ai onorat-o cu prezența dumitale, ba mai mult, ai și…
— Numai Ștefan e îngrijorat că absentez de la slujbă și din viața socială, dumneata n-ai fost?
— Eu…, ba da, am fost și nu mai sunt, căci te găsesc zdravăn acum. Asta dacă pun la socoteală vorbele dumitale…
— Care vorbe, Veronica, am spus eu că sunt bine? Nu sunt, dar ce am a face, decât să mă afund în muncă și să uit de tot și de toate?
Am tras aer în piept. Am vrut să par dominatoare, dar mă lăsase fără de-un cuvânt cu afirmația aia. Omul acesta era un noian de contraste. Nici nu știai cum e mai bine să apuci a-i vorbi, căci imediat îți întorcea zicerea cu dibăcie și cu adevăr.
— Bine, poete, da, văd că nu ești deloc. Și nici nu mi-ai ascultat sfatul ca să-și tămăduiești acel picior rănit. Observ cum șchiopătezi încă. De ce nu mergi la un doftor?
— Am fost. Primesc aceleași leacuri bune de nimic. Nu mai are rost. O să se vindece când o vrea. Doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot cu-n praf te-ndoapă, care cine știe de ce-o fi bun? Apoi, șarlatanii ăștia cer o căruță de bani, iar eu sunt cam strâmtorat.
— Strâmtorat? Aud că ai mai primit o slujbă de suplinitor la școală.
— Drept. Am primit-o. Leafa încă nu mi-au dat. Și când oi lua, crezi că mare o fi?
— Totuși, dumneata ești singur, te poți chivernisi. Gospodărie de întreținut nu ai, prea multă cheltuială la ce ai avea?
— Am, căci am rămas pe cap cu datoria lui Șerban, frate-miu, care era suferind de boala plămânilor și alienat; s-a prăpădit în noiembrie. Iar bătrânul nostru tată nu s-a îndurat să plătească datoriile de spitalizare. Zice că mai are și alte cheltuieli, că la unsprezece copii să tot fie. Nu-i bai... oi plăti io...
— Înțeleg, și-mi pare rău de fratele dumitale. Nu ne-ai spus nimic despre suferința asta.
— La ce folos să zic? E problema mea. Nu-i baiul altuia.
— Păi… am dat să mă ridic atunci, o să-i spun lui Micle că ești bine. Când crezi că ai să vii la bibliotecă? Mă duc acum, să nu te țin din ce făceai.
— Nu pleca, Veronica, că nu mă ții din nimic. Mai stai cu mine, rogu-te, că nu primesc des vizitațiuni. Doar n-ai venit numai să-mi asculți jelania și să pleci. Ce să fac, așa-i gândul omului când e întrebat de viață, începe cu necazurile. Dar el mai are și bucurii. Rămâi să ți le depăn.
M-am așezat la loc.
— Rămân cu o condițiune: să fii atât de amabil încât să-mi prepari o cafea. Îmi trebuie puțină fierbințeală, ca să mă mai dezmorțesc.
— Prea-bine, doamnă.
— Spune-mi din nou Veronica, căci îmi place mai mult, și-mi mângâie auzul glasul dumitale.
— Chiar așa să fie?
— Da, chiar așa.
— Te-am rugat să mai stai, căci nu vreau să te înapoiezi cu senzația că sunt nemulțumit de soarta mea. Sunt perfect împăcat cu ce-am făcut. Știu ce se zice, ce zvonuri împrăștie caracuda junimistă. Vorbesc în gol, ca de altfel, cum clevetesc despre toată suflarea de acolo. Asta am vrut să fac, asta fac. E drept, mi-am ruinat cinci ani de din viață degeaba prin străinătate, diplome n-am, e drept că mi-am ruinat și șansa unei catedre de filozofie. Dar ce să fac, Veronica? Nu sunt omul potrivit cu astfel de activități. Am venit unde m-a tras inima. Și ea m-a tras spre Moldova. Tot ce voiesc de la viața mea am acum aici, în această cămăruță. Chiar și pe dumneata.
— Pe mine? am râs. În ce fel mă ai pe mine, poete?
— Mi-ești aici. Ajunge.
— Ajunge… Gândești egoist, și mă superi. Cum are să ajungă? Dar la sufletul meu nu te gândești deloc, căci nu m-ai mai vizitat. Să-mi mai număr compromisurile, nu mai pot, căci le-am pierdut socoteala de mult. Nu ți-a fost dor de ochii mei, nici de a mea făptură... De cântecul meu, nici nu mai pomenesc! Probabil că te-ai plictisit ascultându-mă.
— Nici vorbă! Te-am ascultat foarte atent chiar. Cânți minunat! Iar dor…. Dor mi-a fost, și-mi este mereu de dumneata. Dar ce pot face? spune-mi, Veronica? Ce pot face? Să vin să te vizitez de câte ori mă bate aleanul, ar fi prea des și-ar bate lumii la ochi. Postura dumitale, doamnă, nu permite. Ești și așa, fără de mine, destul de vorbită. Ne avem atât cât ne este necesar să respirăm, să ne liniștim chinurile și cât permite situațiunea dumitale acum.
Am lăsat capul în jos, refuzând să-i văd ochii triști, apoși. Avea dreptate. Situația mea nu permitea mai mult. Eram oricum privilegiați că ne puteam vedea, fără a stârni prea tare gura târgului.
Știam că-mi caută privirea, aprobarea... Am stăruit mult cu ochii în cana de cafea, refuzând a interpreta spusele lui. Ce puteam face mai mult? Nimic! Decât a continua a ne amăgi unul pe celălalt până când… Până când? Dar, dacă asta ne aducea un plus de bine, o mică satisfacție în lumea asta mustind de ranchiună, de invidioși sleiți și persiflanți, atunci... La urma-urmei, nu făceam rău nimănui, ci doar un mic bine inimilor noastre chinuite de lipsa amorului. Într-o lume ponosită, trăind o viață lipsită de plăceri, tocmai cele interzise dau sarea și piperul traiului. Amalgamul de sentimente, tandrețurile furate, alinturile senzuale, uneori chiar și cruzimea unor cuvinte, au harul de a-ți aminti că ai viață-n tine.
Două ceasuri întregi am stat atunci la în odaia dumnealui, ascultându-l despre lucrările ce se căznea să le să finalizeze până în primăvară. Ascultându-l, de fapt, cum îi bate inima, căci puteam să-i aud zgomotele din piept, încântarea, să simt cum îi vibrează sufletul și-i tremură cuvintele.
Am plecat tristă. Poate mai tristă ca nicicând până atunci, căci simțeam ce se țesea încet-încet, ce tumult se aduna, în ce pânză eram înveliți și urma să ne mistuie, dacă nu ne opream.
Dar cum să încetăm un amor ca al nostru?
