Monica
...
A trecut o grămadă de timp de când ne-am despărțit, avem fiecare viețile noastre acum. Nu cred că se cade să mai ținem legătura. Nu e corect față de celelalte persoane implicate în viețile noastre. Cu gândul la tumultosul meu trecut amoros, uit de Adela, care urlă și se vaită în continuare că-i curge sânge.
— Hai să căutăm un dezinfectant și să tratăm bubița aia, îi zic. Curățăm rana și apoi o acoperim cu un pansament frumos, ca să nu intre mizerie acolo, da?
Ea aprobă din cap și nici nu apuc bine să mă întorc spre dulap, ca să iau trusa de prim ajutor, că o văd pe Alina chinuindu-se să îndese motanul în mașina de spălat rufe.
— Nuuu, Alina! Scoate-l imediat de acolo! apuc să țip către ea înainte de a trânti hubloul și a strivi lăbuțele animalului ce se întindea leneș în culcușul cuvei.
Se oprește încremenită, face doi pași în spate și se uită mirată la mine cum scot motanul dintre rufele murdare și îi dau drumul jos, pe gresie.
— Să nu mai faci niciodată asta! Animalele nu se spală la mașină. Doar rufele aici, și vasele dincolo, zic, arătând cu mâna spre mașina de spălat vase.
— Dal, mami, ete foalte muldal, uită-te și tu! protestează Alina cu seriozitate. Ial tu ai spus că este foalte flumos să te ajutăm la tleabă, când ai multă, ca azi.
— Alina, iubito, da, așa am spus, și am mai spus și că pisicile se spală singure, nu-i așa? Îți amintești?
— Da, ai spus și tu, și a mai spus și doamna educatoare, întărește Adela, care habar nu am când s-a oprit din bocit. Cu limba se spală pisicile. Ai văzut de atâtea ori că Thomas face asta mereu. Nu ca noi. Dar nici noi nu ne spălăm în mașina de rufe, conchide mândră.
— Pentlu că nu încăpem, de aia, altfel ne-am băga și noi acolo, zice Alina.
— Ba nu. Pentru că e doar pentru rufe. Noi ne spălăm în cadă, cu apă și cu gel de duș, iar pisicile cu limba, fără apă, cu saliva lor.
— Desigur, cu limba, zic, frecându-mi ceafa și încercând să mă calmez. Apoi, nu este murdar deloc, ce-ți veni să-l bagi acolo, fato?
— Pentru că Amalia a făcut pisu-pisu pe el.
— Ce a făcut Amalia?
— Pișu! o corectează Adela.
— Cum să facă pișu pe motan?!
— Păi, s-a lăsat pe vine și așa, face Adela demonstrația, ridicându-și rochița și trăgând în jos de chiloței. Acum miroase tare a pipi și nu-l mai putem urca în pat la noi.
Oh, nu!
Nu cred că este adevărat ce am auzit. Nici cinci minute nu le-am lăsat singure. Sunt un dezastru de mamă!
Îmi zvâcnesc dureros tâmplele, iar urechile au început să-mi țiuie de zici că am sonerii în cap. Caut în buzunar după folia cu Nevralgin, dar este deja goală. Am luat-o pe ultima acum o oră, așa că arunc ambalajul în coșul de gunoi. Încerc din răsputeri să-mi calmez durerea cu forța minții, în timp ce-mi arunc ochii la ceas. E trecut de ora șapte; ar trebui să ajungă Dorian acasă de acum. Cina este pe jumătate arsă și scursă pe plită, casa arată de parcă ar fi măturat-o o tornadă, și nu e ca și când aș fi stat degeaba toată ziua. Dimpotrivă, am muncit pe rupte, aproape fără pauze. Asta mă supără cel mai tare, că robotesc de zor și nu se vede. M-am culcat la ora două noaptea trecută și, de la ora șase treizeci, sunt în picioare, trebăluind fără răgaz. Nici să-mi aprind o țigară nu am reușit azi. Deja mă simt ca și cum aș fi urcat pe Everest și aș fi coborât înapoi. Mă consolez cu gândul că în maximum șase ore voi fi în pat. Șase ore! Pf! La naiba de treabă!
Mă întorc spre Adela, pe care o lăsasem pe scaun, şi-mi aduc aminte de rana ei. Nu este foarte adâncă, doar o banală julitură, dar îi sângerează puțin și asta o sperie. O dezinfectez în viteză, îi lipesc un plasture viu colorat, în formă de fluture, și o dau jos. Se declară încântată de noul ei tatuaj și fuge să le arate surorilor ei ce frumoasă este ea acum. Eu cad ostenită pe podeaua rece și ochii îmi fug spre coșul de gunoi. Mă ia cu transpirație și valuri de călduri. Capul îmi bubuie groaznic. O fi și nevralgia de vină, sau presiunea atmosferică, dar și scrisoarea lui a contribuit la întețirea durerii. Și nu! Nu pot evita asta. O să mă urmărească și o să mă macine constant. Trebuie să citesc scrisoarea, altfel o să-mi stea gândul numai la ea și nu mă calmez.
Mă ridic de pe podea, trag coșul mai aproape de mine și cotrobăi în gunoi printre cojile de cartofi, ouă și ceapă. Găsesc ghemotocul de hârtie mototolită, o îndrept, apoi desfac plicul și scot scrisoarea. Zgomotul telefonului mă face să tresar.
Uf! Fir-ar mă-sa de viață!
— Vin spre casă, îmi spune Dorian. Este totul în regulă, iubire?
— Da, iubire, este totul relativ bine, răspund. Mici șicane între fete și banalități, ca de obicei. Unde ești acum?
— Pe centură. Mă opresc la market să-mi cumpăr un cablu pentru încărcătorul telefonului. Tocmai mi s-a rupt. E nevoie să cumpăr ceva pentru voi?
— Nu. Am fost azi cu fetele la cumpărături. Avem tot ce ne trebuie.
— Bun. Atunci ne vedem în jumătate de oră. Te pup.
— Ăăă, stai! Oprește-te, te rog, la farmacie și ia-mi o cutie de Nevralgin forte.
— Iar pastile de cap? Ți-am luat o cutie acum trei zile.
— Le-am terminat deja pe alea. Ăăă… Și tampoane. Ia-mi te rog și o cutie mare de Tampax.
— Ți-a venit ciclul?
— Nu încă. Dar simt că este aproape. Mă doare și mijlocul.
— Și pastile pentru ciclu nu vrei?
— Ba da, ia și niște calmante.
— Deci… Nevralgin, calmante și tampoane, da?
— Forte!
— Ce forte?
— Nevralgin forte!
— OK, iubire. Ne vedem acasă. Te pup.
— Te așteptăm. Te pup și eu.
Închid apelul și îndrept din nou scrisoarea, dar ezit încă să o citesc. O vâr în buzunar, îmi scot o țigară din pachetul ascuns printre borcanele cu condimente și mă îndrept spre terasă cu o cană de cafea caldă, care sper să-mi aline, cât de cât, durerea din tâmple. În casă este liniște momentan, fetele probabil că se uită la vreun desen animat difuzat la ora asta, așa că pot să-mi permit cinci minute doar pentru mine.
Caligrafia lui arată la fel de ordonat şi-mi amintește de anii de liceu, când ne scriam toate prostiile. Și… ne iubeam. Amintirile îmi vin toate buluc în minte și simt o căldură plăcută care începe să se instaleze prin măruntaiele mele, apoi să coboare în jos, între picioare. Pulsul mi se accelerează și palmele îmi transpiră abundent, dar zâmbesc, melancolică. Sunt prostită. Simt acea stare bolnăvicioasă pe care o au
îndrăgostiții și mă gândesc că degeaba au trecut anii peste mine, degeaba am suferit, nu am învățat nimic din toate astea. Am aproape patruzeci de ani și nu sunt capabilă să-mi controlez aceste emoții. Hârtia devine jilavă în mâinile mele moi.
Oh, Doamne! Ce fac eu acum?
...
