Munca cea din urmă implica trecerea apei în pădurea de peste gârlă, cu o luntre îngustă, scobită în lemn, care era vai de mama ei și care, plină ochi la întoarcere, abia de-i trecea muchia cu cinci centimetri peste nivelul apei. Din cauza valurilor și anafoarelor care se formau la confluența brațelor Dunării, nu o dată le fu dat să se răstoarne cu tot cu bușteni în apa învolburată. Dar de fiecare dată însă, ajungeau cu toții teferi la mal, deși mult în aval față de satul lor, adunând ce mai puteau dintre buștenii care pluteau pe luciul apei și nu erau luați de curenți.
 |
| Brăila de altădată. cetatea Brăilei. |
Și munca câmpului era la fel de anevoioasă. Aveau de furcă cu ciulinii și cu bălăriile care uneori depășeau în înălțime recoltele, atât de tare își luau avânt în creștere, afurisitele buruieni hrănindu-se doar cu picăturile de rouă care cădeau dimineața și seara. Apoi erau zile nenumărate de secetă, când trebuia cărată apă din Dunăre pentru ca plantele să nu se usuce în arșița nemiloasă a verii. Când căldura nimicitoare se potolea, se pornea crivățul – vântul de la ruși, cum îl numesc și azi localnicii. Apariția acestui vânt, cald și uscat, pe perioada verii, era întâmplătoare, însă dacă se pornea sufla cu 35-40 km pe oră și ținea așa câte o săptămână, spulberând praful ogorului de nu te vedeai om cu om, de abia nimereai satul de colb ce era în aer, rupând toate legăturile aracilor, ceea ce însemna că aducea mari pagube recoltelor. Nici bine nu se potolea cu suflul isteric al crivățului, căci se pornea vreo mocănească care nu mai podidea să se oprească și care băltea cu zilele peste recolte. În toată nebunia asta Dunărea se găsea și ea să-și iasă din matcă și venea peste uscat, inundând satele și câmpiile. Când se întâmpla asta, peștele le bătea localnicilor, la propriu, în ușă. Atunci ieșeau cu toții afară, își sumetecau nădragii până mai sus de genunchi și, cu sacul în mână, începeau a culege ciortanul și babușca cu mâna goală, atât de mult era adus de ape pe zonele de uscat. Mai mult, deveneau pretențioși în alegere lui și căutau doar albitura, știuca sau somnul, care, de obicei, se odihnea la umbră pe lângă tulpinile plantelor mai viguroase.
Ploaia asta aducea nenorocire recoltei, dar aducea și belșug celor care se ocupa cu pescuitul. Iar familia lui Corneliu, după cum v-am spus, făcea de toate cele ca să trăiască.
După ce se retrăgeau apele și se aduna tot peștele revărsat pe ulițe, prin curți și pe ogoare, urmau procedeele de eviscerare, curățare, sărare, afumare și uscare a capturii. Toată familia era în ogradă, de dimineața și până la apus, înarmați saci de sare, cuțite și șorțuri din mușama groasă, despicând burți, curățând măruntaie și solzi. Peștele mic era aruncat unul peste altul, cel mare era feliat, iar icrele erau sortate în borcane.
Nămolul lăsat în urmă de apele care se retrăgeau agale, combinat cu toată acea mizerie lăsată de mațele și solzii peștilor, împrăștia în aer un miros puturos și înecăcios, semănând cu o latrină și atrăgând, totodată, roiuri de muște, de toate formele, mărimile și culorile. Pe lângă aceste insecte insistente, scârboase și sâcâitoare cu bâzâitul lor infernal, nu lipseau nici păsările înfometate, care nu mai erau nevoite să-și scufunde capetele între valuri după un chitic argintiu, căci era gata servit direct pe pământ, în ograda oamenilor. Toate aceste insecte, păsări și lături care rămâneau în urma apelor revărsate peste oameni, mirosul de pește împuțit și leșurile lor colcăind de viermi, te făceau să o iei la goană, nu alta.
