Când Simona a intrat în dormitor, deja mi se înmuiase de tot frustrarea țesută în timpul singurătății. E bună și autosugestia câteodată: te salvează de o rundă de palpitații inutile, iar biata ta inima care se zbate neajutorată scapă și ea de un infarct. M-am prefăcut că dorm, nu pentru mine, ci pentru ca ea să se relaxeze. Dar, parșiv, o spionam discret printre gene. Deși o simțeam încordată, după pasul nesigur și șovăitor, femeia s-a destins rapid când m-a văzut adormit.
Ușor, ca să nu mă trezească, și-a aranjat poșeta pe spătarul unui scaun, apoi s-a dezbrăcat rapid și a zbughit-o în baie.
Oh, fuck! Pe toții Sfinții!
În clipa aia mi-am regretat amarnic decizia de a o aștepta treaz, căci am mirosit imediat sfârșitul relației noastre.
Târziu pentru tine, femeie! Tardiv și pentru mine, de altfel.
Constatarea infidelității mi-a cangrenat sufletul instantaneu. Poate eram eu jumătate adormit, obosit și bezmetic, dar când am zis mirosit, nu am folosit un sinonim la întâmplare, ci chiar am mirosit la propriu. Simțul meu olfactiv încă putea concura cu cel al unei feline când vine vorba de
adulmecatul prăzii. Deja apucasem să simt dâra de parfum masculin pe care o trăgea cu repeziciune după ea în baie. Deși, stând cu nasul în pernă, prinsesem chiar și nelipsita
duhoare de alcool – o meteahnă care o însoțea destul de des în ultima vreme.
M-am încordat ca un arc tensionat, gata să sar la cea mai mică atingere. Mirosisem trădarea și deja intuiam, știam că există un deznodământ al serii al naibii de neplăcut, dar voiam cu ardoare să neg totul, să mă prefac că-i un vis afurisit și să adorm de-a binelea.
Nu era, din păcate.
Stop poveste, căci simt nevoia unor întrebări.
Nu-mi puteți răspunde acum, dar știu că după lectura asta o veți face negreșit. Măcar să mă blamați, dacă nu să mă aplaudați.
Ai idee, tu, cititorule, ce simți în acel moment greu al conștientizării unei trădări?
Ce sentiment e mai puternic, atunci când realizezi că tot ceea credeai până atunci e o minciună?
Știi dacă ai vrea să fugi sau să rămâi prins în cercul ororii?
Te simți prizonier în viața ta sau liber să abandonezi scena și să fugi?
Durerea sau furia? Care sentiment e mai aproape de tine, care domină conștiința omului trădat?
Ce anume îți face inima să pompeze sângele mai repede?
Ce îți ghidează acțiunile: curiozitatea, frustrarea sau disperarea?
Te-ai gândit vreodată că, în verva acelei furii de necontrolat, care pur și simplu te orbește, ai putea să ucizi sau să te sinucizi?
Eu încă nu știu toate răspunsurile; atunci am avut un fel de blocaj temporar și poate că așa a fost mai bine pentru toată lumea din povestea asta. Sincer, nici nu sper să aflu vreodată răspunsurile la aceste întrebări. Tot ce am simțit atunci a fost că aș vrea să derulez timpul înapoi cu vreo cinci ani și să rămân acolo fără să mai apuc niciun alt drum din viitor.
Bucuros, mi-aș fi retrăit viața doar până în acel punct.
Apoi stop, și din nou. Dar nu în viitor.
Febra curiozității a pus stăpânire imediat pe mine. Deși durerea mă îngenunchease, atunci voiam cu ardoare să aflu mai multe detalii despre aventura ei. Să știu cu cine a făcut-o, de ce, cum a început, unde și când și-o trăgea nevastă-mea. Să aflu răspunsurile la toate întrebările deodată. Să mă transform pe loc în Sherlock Holmes, Marlowe sau Poirot. Voiam să știu cum reușesc ei să fie atât de logici, cum văd dincolo de aparențe, cum pot sa fie atât de atenți și să le pună pe toate cap la cap. Cum de ei au mereu răspunsul bun.
Deși simțeam că ceea ce voi descoperi nu-mi va plăcea deloc, am acționat împotriva sentimentului de amărăciune. Practic, cum se spune, mi-am dat cu ciocanu-n coaie. M-am
schilodit singur.
...
V-am mai spus eu cândva că o forță nevăzută face dreptate mereu, ajutându-i pe cei orbi și debusolați să vadă calea spre lumină. Ei bine, chiar atunci, exact ca un semn divin, i-a bâzâi telefonul mobil, undeva în apropiere de mâna mea strecurată înăuntrul genții ei până mai sus de cot. Vă mărturisesc cu mâna pe inimă că niciodată – dar absolut niciodată – până în acel moment, telefonul Simonei nu mai stătuse în mâinile mele. Nici măcar dacă suna, iar ea nu era prin preajmă să răspundă, eu, din respect, nu-l
atingeam.
Desigur, telefonul nevestei mele era un model scump, iar în zilele noastre orice gadget permite ecranului să fie blocat cu o parolă. Însă Simona nu a fost nicicând prea ingenioasă la treaba asta, așa că a doua încercare mi-a adus deblocarea ecranului, pe care am putut să citesc imediat:
A-i ajuns aks iubi mik?Numi răspunzi?
Apoi următorul mesaj, probabil se voia a fi un citat inteligent, sensibil chiar:
Să știi k locul tău în viața mea, nu-l ocupă nu-l ocupă niminea.
Ceee???
Am rămas trăsnit. Aks? Mik? Niminea???
Fi-mi-ar greață!
Mi-a luat cinci minute numai să-mi dau seama ce dracu`vor să însemne cele două cuvinte pocite cu k, căci, demodat și anti-modernist cum eram, nu m-a dus mintea să le citesc pe litere.
...
cartea o găsiți la Editura Quantum
