Adri-Ana. Cu patru ani în urmă.
Mă usturau ochii groaznic, îmi vâjâiau urechile și capul mă durea de parcă m-aș fi trezit din cea mai teribilă mahmureală. De aceea, atunci când lumina s-a aprins, m-a luat amețeala și nu am reușit să țin ochii deschiși mai mult de zece secunde. Camera se învârtea cu mine și nu auzeam mai nimic din tot ceea ce îmi șoptea iubitul meu soț. Printre gene, reușeam să citesc o mare durere pe chipul lui. Îi atingeam obrajii cu mâinile tremurânde, întrebându-mă ce o fi pățit de arăta atât de trist. S-a așezat în genunchi în fața mea, și-a pus palmele peste genunchii mei, apoi mi-a luat mâna stângă și, cu grijă, mi-a pus pe inelar verigheta, pe care nu nu-mi mai aminteam în care circumstanțe am scos-o. Încremenită, l-am privit cum îmi sărută degetele. Apoi l-am auzit cerându-mi să-l iert, dacă pot. Dar ce trebuia să iert, ce făcuse atât de groaznic, încât să fie atât de smerit acum?
Când buzele lui mi-au atins pielea mâinii din nou, am simțit durerea iubirii stinse dintre noi. Apoi, am simțit săgeata durerii, am perceput distanța care se căscase între sufletele noastre. M-am scuturat, înfiorată de senzația aia ciudată. În zadar! Ca prin vis, am revăzut totul cu ochii minții. Mi-am amintit și m-am smucit imediat de lângă el.
Trădarea.
 |
| Adăugați o legendă |
Femeia blondă din brațele lui mi-a acaparat iar orizontul. Mi-am simțit gura și gâtul inundate de ceva amar și, încurând, senzația de vomă a devenit insuportabilă. M-am ridicat, împleticindu-mă și ținându-mă de tot ce-mi ieșea în cale, ca să pot ajunge la baie. M-a urmat și a stat lângă mine, ținându-mi părul ridicat, în timp ce eu eliminam toată scârba care-mi invadase stomacul. Apoi m-a condus cu grijă către
chiuvetă, m-a ajutat să-mi spăl fața și mi-a pus chiar și pastă de dinți pe periuță. M-am uitat lung și trist către el.
Părea de-a dreptul dărâmat. Dumnezeule! Ce se întâmplase între noi doi? Am înclinat scurt din cap, deși, în clipa aia, habar nu aveam ce fac, apoi am spus slab că vreau să uit totul și să dorm.
În dormitor, m-a ajutat să-mi scot hainele, să îmbrac cămașa de noapte și m-a așezat pe pat. A dispărut
vreo cinci minute, apoi a revenit și s-a băgat lângă mine, cuprinzându-mă în brațe. Am adormit.
A doua zi am uitat totul.
Am uitat totul. Și am iertat totul. Totul. Punct. Și de la
capăt.
Lucrurile au început să se așeze, cât de cât, pe un făgaș normal.
Normal pe dracu’! Eu căram o durere de care nu mă puteam desprinde nici măcar o amărâtă de clipă. Mă schimbase blestemata de întâmplare. Îmi răpise totul. Îmi ștersese zâmbetul, îmi luase bucuria zilei de azi și de mâine, mă transformase într-o insipidă, inodoră și incoloră. Mă transformase ,de fapt, în altă ființă. Una care era, mai degrabă, o extraterestră decât o pământeană. Una care comunica doar
prin semne, prin scurte aprobări din cap sau din membre.
În mod ciudat și în total contrast cu starea mea bolnăvicioasă, el părea jovial și resemnat, ca și când întâmplarea ar fi fost o banală faptă de viață și putea fi trecută lejer cu vederea.
Începuse să fie foarte atent cu mine. Am făcut eforturi mari să uit și să trec peste episodul care mi-a furat zâmbetul și bucuria vieții în doi. Dar nu am putut.
Să uit și să iert era greu. Foarte greu! A simțit și el că nu pot face asta. Trădarea nu poate fi iertată. Din păcate sau din fericire, habar nu am.
Într-una din zile, am prins puțină vlagă și i-am spus:
— Nu pot să te iert și nici nu pot să uit partea asta a vieții noastre în doi. Îmi pare rău! Va trebui să ne despărțim definitiv. Nu pot trece peste asta, oricât aș încerca, nu pot...
S-a uitat lung la mine, a scuturat din cap a dezaprobare, apoi a spus:
— Ar trebui să poți.
— De ce să trebuiască să pot?
— Pentru că... se întâmplă. Pur și simplu, astfel de lucruri sunt posibile.
— Eu nu pot nici să fac asta, nici să uit că ai făcut-o tu. Și, dacă iert acum, creez un precedent. Nu vreau asta. Nu mai vreau niciodată asta.
— Ai fi putut fi tu cea care... și eu aș fi iertat.
— Puțin probabil să fiu eu cea care să trădeze. Și mai puțin probabil să mă ierți. Nu știi cât doare, de asta ți se pare ușor de trecut peste. Nici nu-ți doresc vreodată să ajungi să trăiești un astfel de chin. Cu toate că meriți să-l simți. Poate așa ai să constați că nu-i o bagatelă, că e un cancer, care îți
mănâncă celule vii, care să hrănește cu ființa ta.
L-a durut asta. Infinit mai puțin decât m-a durut pe mine trădarea lui, dar l-a durut. Era totuși ceva. Era ceva și era nimic. Încercam să-mi spun că ne vom reveni, că a fost un pas în gol, dar că l-am prins la timp, înainte de a aluneca în abis, că o să-l depășim, ca de fiecare dată, împreună. Pentru că ne iubeam. Dar iubirea rămăsese doar un concept abstract în relația noastră. Cumva, încă îl iubeam, dar nu la
fel ca înainte. Nu cu același patos, nu cu aceeași ardoare. Îl iubeam ca pe cineva cu care mă obișnuisem să trăiesc, nu ca pe cineva cu care îmi doream să trăiesc. Iar asta nu avea să se mai schimbe, nici cu timpul, nici cu alte fapte, nici cu noile lui demonstrații de dragoste.
cartea o găsiți la Editura Quantum
