”Alt cuvânt pentru dor” - fragment

...

Simona ne zâmbi, apoi întinse către mine aceeași mână albă și plină de vene proeminente, după care adăugă cu o voce care se voia a fi suavă, însă în urechile mele a sunat ca o oală spartă:

— Stimată domnișoară furătoare de soți, această minunată stafie din fața ta, nu e nimeni alta decât soția prezentabilului bărbat din dreapta ta. Numele meu este Simona Dumitru, dacă încă nu l-ai aflat. Adică, mai pe înțelesul tău, acesta – și își puse mâna scheletică și translucidă pe umărul

lui Iv – este bunul și minunatul meu soț, doctorul Dumitru Ivan. Proprietarul acestei închisori de lux.

M-am uitat către mâna ei întinsă, dar am ignorat-o. Și-a retras-o și ea, nu înainte de a-mi zâmbi cu subînțeles.

— Cum dorești, a spus ea, iar când a rostit cuvintele aproape jubila, crezând că mi-a dat lovitura de grație.

Din fericire ‒ e aiurea spus dar, na! ‒ pentru mine și, din nefericire pentru ea, Iv mă pusese la curent cu statutul lui de bărbat însurat cu scorpia prefăcută, amnezică și muribundă. Chiar și așa, cu toată compasiunea pe care o impunea starea ei de sănătate, la auzul acelor vorbe am crezut că-mi plesnește un vas de sânge din tâmplă, care, mai apoi, îi împroașcă pe toți cei din jur cu sângele meu infectat de ură și dispreț.

Politicienii amatori făcură liniște dintr-odată, holbându- se curioși spre noi. Doar zumzăitul fin al televizorului se mai auzea în încăpere. Toată audiența rămăsese cu lingurile suspendate la jumătatea drumului dintre gură și farfurie, cu gâturile întoarse către masa șefilor. Ziceai că suntem la tă și urma să se strige darul. 

Am înghițit amăreala care mi se instalase în cerul gurii odată cu vorbele scorpiei, șocată de atitudinea ei superioară. Deja începusem să-mi regret întoarcerea, așa că am cotrobăit prin buzunar, după telefon, sperând că celălalt nu a ajuns prea departe, că încă pot să-l întorc din drum, să mă scoată dracului din casa asta de nebuni.
Și totuși, umilința nu era o stare pe care să îmi doresc să o trăiesc acum. Fie ea și sub stindardul iubirii. Aveam eu altele cu care trebuia să mă lupt. Așa că puțină atitudine era binevenită. Cu toată sila care mă cotropise, am hotărât că ar fi cazul să o pun la punct pe scorpia muribundă, chiar dacă Iv nu ar fi fost de acord cu asta.
— Se întâmplă să știu deja foarte bine asta, Simona Dumitru. Asta și multe alte lucruri interesante despre minunata voastră căsnicie eșuată lamentabil în urma trădării tale, am spus cu voce slabă și gâtuită. Eram în stare de orice, chiar și s-o scuip între ochii ei reci și lipsiți de orice sensibilitate.
— Ah, ce politețe debordantă, s-a prefăcut ea afectată, dându-și ochii peste cap.
— Ai dreptate. Chiar exagerată pentru o ființă meschină ca tine. Pe mine m-ai cunoscut deja ieri, așa că nu mai are rost să mă prezint din nou. Nu-mi place să mă repet.
— Am reținut. Ana. Așa este?
— Exact așa. Ana este numele meu. Sunt șocată să constat că amnezia de care te văitai ieri a fost doar o fază trecătoare, întrucât astăzi îți amintești bine numele tuturor. Ba mai mult, recunoști chiar și bărbatul din dreapta mea ca fiindu-ți soț. Ce progres remarcabil!
— A avut grijă Ivan să-mi reamintească asta. Se pare că-i un doctor strălucit, adăugă ea rânjind.
— Felicitări! Știința ar fi încântată să audă despre asta, cred că ai câștiga și un premiu. Sau probabil că ar trebui să-ți felicit medicul curant, mai bine? Ai făcut un lucru nat, doctore, cu această stafie, ca să folosesc cuvintele ei, am spus, întorcând capul spre Iv și săgetându-l cu privirea.
— Ce spui, Iv? Are dreptate iubita ta când vorbește despre această stafie? s-a schimonosit ea, încercând să sune tandru, în timp ce își flutura genele grele, lungi și rimelate astăzi cu multă atenție.

— Simona, o stafie nu este niciodată minunată. O stafie este o stafie și atât, i-o tăie scurt Iv. Dacă asta a fost tot ce ai avut să ne spui, poate ai vrea să ne scutești acum de altă răbufnire de-a ta și să ne lași să ne continuăm prânzul.

....

Cartea o găsiți la Editura Quantum

Fragment din romanul „ Alt cuvânt pentru dor”, volumul 2 al seriei „Nu te împiedica de mine, te implor”

Adri-Ana. Cu patru ani în urmă.

Mă usturau ochii groaznic, îmi vâjâiau urechile și capul mă durea de parcă m-aș fi trezit din cea mai teribilă mahmureală. De aceea, atunci când lumina s-a aprins, m-a luat amețeala și nu am reușit să țin ochii deschiși mai mult de zece secunde. Camera se învârtea cu mine și nu auzeam mai nimic din tot ceea ce îmi șoptea iubitul meu soț. Printre gene, reușeam să citesc o mare durere pe chipul lui. Îi atingeam obrajii cu mâinile tremurânde, întrebându-mă ce o fi pățit de arăta atât de trist. S-a așezat în genunchi în fața mea, și-a pus palmele peste genunchii mei, apoi mi-a luat mâna stângă și, cu grijă, mi-a pus pe inelar verigheta, pe care nu nu-mi mai aminteam în care circumstanțe am scos-o. Încremenită, l-am privit cum îmi sărută degetele. Apoi l-am auzit cerându-mi să-l iert, dacă pot. Dar ce trebuia să iert, ce făcuse atât de groaznic, încât să fie atât de smerit acum?

Când buzele lui mi-au atins pielea mâinii din nou, am simțit durerea iubirii stinse dintre noi. Apoi, am simțit săgeata durerii, am perceput distanța care se căscase între sufletele noastre. M-am scuturat, înfiorată de senzația aia ciudată. În zadar! Ca prin vis, am revăzut totul cu ochii minții. Mi-am amintit și m-am smucit imediat de lângă el.

Trădarea.

Adăugați o legendă

Femeia blondă din brațele lui mi-a acaparat iar orizontul. Mi-am simțit gura și gâtul inundate de ceva amar și, încurând, senzația de vomă a devenit insuportabilă. M-am ridicat, împleticindu-mă și ținându-mă de tot ce-mi ieșea în cale, ca să pot ajunge la baie. M-a urmat și a stat lângă mine, ținându-mi părul ridicat, în timp ce eu eliminam toată scârba care-mi invadase stomacul. Apoi m-a condus cu grijă către

chiuvetă, m-a ajutat să-mi spăl fața și mi-a pus chiar și pastă de dinți pe periuță. M-am uitat lung și trist către el.

Părea de-a dreptul dărâmat. Dumnezeule! Ce se întâmplase între noi doi? Am înclinat scurt din cap, deși, în clipa aia, habar nu aveam ce fac, apoi am spus slab că vreau să uit totul și să dorm. 

În dormitor, m-a ajutat să-mi scot hainele, să îmbrac cămașa de noapte și m-a așezat pe pat. A dispărut

vreo cinci minute, apoi a revenit și s-a băgat lângă mine, cuprinzându-mă în brațe. Am adormit.

A doua zi am uitat totul.

Am uitat totul. Și am iertat totul. Totul. Punct. Și de la

capăt. 

Lucrurile au început să se așeze, cât de cât, pe un făgaș normal.

Normal pe dracu’! Eu căram o durere de care nu mă puteam desprinde nici măcar o amărâtă de clipă. Mă schimbase blestemata de întâmplare. Îmi răpise totul. Îmi ștersese zâmbetul, îmi luase bucuria zilei de azi și de mâine, mă transformase într-o insipidă, inodoră și incoloră. Mă transformase ,de fapt, în altă ființă. Una care era, mai degrabă, o extraterestră decât o pământeană. Una care comunica doar

prin semne, prin scurte aprobări din cap sau din membre.

În mod ciudat și în total contrast cu starea mea bolnăvicioasă, el părea jovial și resemnat, ca și când întâmplarea ar fi fost o banală faptă de viață și putea fi trecută lejer cu vederea.

Începuse să fie foarte atent cu mine. Am făcut eforturi mari să uit și să trec peste episodul care mi-a furat zâmbetul și bucuria vieții în doi. Dar nu am putut.

Să uit și să iert era greu. Foarte greu! A simțit și el că nu pot face asta. Trădarea nu poate fi iertată. Din păcate sau din fericire, habar nu am.

Într-una din zile, am prins puțină vlagă și i-am spus:

— Nu pot să te iert și nici nu pot să uit partea asta a vieții noastre în doi. Îmi pare rău! Va trebui să ne despărțim definitiv. Nu pot trece peste asta, oricât aș încerca, nu pot...

S-a uitat lung la mine, a scuturat din cap a dezaprobare, apoi a spus:

— Ar trebui să poți.

— De ce să trebuiască să pot?

— Pentru că... se întâmplă. Pur și simplu, astfel de lucruri sunt posibile.

— Eu nu pot nici să fac asta, nici să uit că ai făcut-o tu. Și, dacă iert acum, creez un precedent. Nu vreau asta. Nu mai vreau niciodată asta.

— Ai fi putut fi tu cea care... și eu aș fi iertat.

— Puțin probabil să fiu eu cea care să trădeze. Și mai puțin probabil să mă ierți. Nu știi cât doare, de asta ți se pare ușor de trecut peste. Nici nu-ți doresc vreodată să ajungi să trăiești un astfel de chin. Cu toate că meriți să-l simți. Poate așa ai să constați că nu-i o bagatelă, că e un cancer, care îți

mănâncă celule vii, care să hrănește cu ființa ta.

L-a durut asta. Infinit mai puțin decât m-a durut pe mine trădarea lui, dar l-a durut. Era totuși ceva. Era ceva și era nimic. Încercam să-mi spun că ne vom reveni, că a fost un pas în gol, dar că l-am prins la timp, înainte de a aluneca în abis, că o să-l depășim, ca de fiecare dată, împreună. Pentru că ne iubeam. Dar iubirea rămăsese doar un concept abstract în relația noastră. Cumva, încă îl iubeam, dar nu la

fel ca înainte. Nu cu același patos, nu cu aceeași ardoare. Îl iubeam ca pe cineva cu care mă obișnuisem să trăiesc, nu ca pe cineva cu care îmi doream să trăiesc. Iar asta nu avea să se mai schimbe, nici cu timpul, nici cu alte fapte, nici cu noile lui demonstrații de dragoste.

  cartea o găsiți la Editura Quantum

proiect în lucru : „Ibrail. Pe malul stâng al Dunării”

Munca cea din urmă implica trecerea apei în pădurea de peste gârlă, cu o luntre îngustă, scobită în lemn, care era vai de mama ei și care, plină ochi la întoarcere, abia de-i trecea muchia cu cinci centimetri peste nivelul apei. Din cauza valurilor și anafoarelor care se formau la confluența brațelor Dunării, nu o dată le fu dat să se răstoarne cu tot cu bușteni în apa învolburată. Dar de fiecare dată însă, ajungeau cu toții teferi la mal, deși mult în aval față de satul lor, adunând ce mai puteau dintre buștenii care pluteau pe luciul apei și nu erau luați de curenți.

Brăila de altădată. cetatea Brăilei.

Și munca câmpului era la fel de anevoioasă. Aveau de furcă cu ciulinii și cu bălăriile care uneori depășeau în înălțime recoltele, atât de tare își luau avânt în creștere, afurisitele buruieni hrănindu-se doar cu picăturile de rouă care cădeau dimineața și seara. Apoi erau zile nenumărate de secetă, când trebuia cărată apă din Dunăre pentru ca plantele să nu se usuce în arșița nemiloasă a verii. Când căldura nimicitoare se potolea, se pornea crivățul – vântul de la ruși, cum îl numesc și azi localnicii. Apariția acestui vânt, cald și uscat, pe perioada verii, era întâmplătoare, însă dacă se pornea sufla cu 35-40 km pe oră și ținea așa câte o săptămână, spulberând praful ogorului de nu te vedeai om cu om, de abia nimereai satul de colb ce era în aer, rupând toate legăturile aracilor, ceea ce însemna că aducea mari pagube recoltelor. Nici bine nu se potolea cu suflul isteric al crivățului, căci se pornea vreo mocănească care nu mai podidea să se oprească și care băltea cu zilele peste recolte. În toată nebunia asta Dunărea se găsea și ea să-și iasă din matcă și venea peste uscat, inundând satele și câmpiile. Când se întâmpla asta, peștele le bătea localnicilor, la propriu, în ușă. Atunci ieșeau cu toții afară, își sumetecau nădragii până mai sus de genunchi și, cu sacul în mână, începeau a culege ciortanul și babușca cu mâna goală, atât de mult era adus de ape pe zonele de uscat. Mai mult, deveneau pretențioși în alegere lui și căutau doar albitura, știuca sau somnul, care, de obicei, se odihnea la umbră pe lângă tulpinile plantelor mai viguroase.

Ploaia asta aducea nenorocire recoltei, dar aducea și belșug celor care se ocupa cu pescuitul. Iar familia lui Corneliu, după cum v-am spus, făcea de toate cele ca să trăiască.

După ce se retrăgeau apele și se aduna tot peștele revărsat pe ulițe, prin curți și pe ogoare, urmau procedeele de eviscerare, curățare, sărare, afumare și uscare a capturii. Toată familia era în ogradă, de dimineața și până la apus, înarmați saci de sare, cuțite și șorțuri din mușama groasă, despicând burți, curățând măruntaie și solzi. Peștele mic era aruncat unul peste altul, cel mare era feliat, iar icrele erau sortate în borcane.

Nămolul lăsat în urmă de apele care se retrăgeau agale, combinat cu toată acea mizerie lăsată de mațele și solzii peștilor, împrăștia în aer un miros puturos și înecăcios, semănând cu o latrină și atrăgând, totodată, roiuri de muște, de toate formele, mărimile și culorile. Pe lângă aceste insecte insistente, scârboase și sâcâitoare cu bâzâitul lor infernal, nu lipseau nici păsările înfometate, care nu mai erau nevoite să-și scufunde capetele între valuri după un chitic argintiu, căci era gata servit direct pe pământ, în ograda oamenilor. Toate aceste insecte, păsări și lături care rămâneau în urma apelor revărsate peste oameni, mirosul de pește împuțit și leșurile lor colcăind de viermi, te făceau să o iei la goană, nu alta.

Fragment din romanul în lucru „Ibrail. Pe malul stâng al Dunării

— Despre dragoste este vorba…, și nu prea. Țin să-ți menționez că dragostea despre care-ți vorbesc eu, cea care se face în casa asta, nu are nicio treabă cu dragostea experimentată sau nu de tine. Nici cu cea la care vizează orice tânără. Nu, mon chéri… Dragostea de aici este o afurisită de artă jegoasă. O ARTĂ ÎMPUȚITĂ! Ține minte cuvintele astea toată viața ta. De fapt, nici nu va trebui, căci ți le vei aminti pururea. Iar arta asta este complicată, este dificilă și diferită de harul (...) care ți-l dă Dumnezeu, pentru că nu vii pe lume cu ea, nici nu-ți prezic ursitoarele că vei fi o curvă. Nu e ca stihul poeziei, ca pasul și eleganța baletului, ca linia și culoarea picturii sau precum chemarea muzicii. Arta asta scârboasă, ma fille, se învață numai exersând și iar exersând, asudând până la frison, ostenind și luând-o de la capăt când zici și crezi că nu mai poți, uneori chiar suferind fizic până la durere cruntă. O să te lamentezi că s-a isprăvit. Dar o să constați că limitele tale nu sunt acolo unde corpul îți dictează oprirea, ci mult mai departe. Limitele sunt acolo unde mintea îți numără gologanii din portofel și încă socotește pe cei promiși, dacă reziști. Și o vei face. Și arta asta e afurisită, pentru se încheie obligatoriu odată cu etatea, apoi oricât de experimentată ai devenit nu o mai poți practica. Și nici mentor altora nu poți deveni după o vârstă, căci, precum ți-am spus, nimeni nu te învață să fii curvă, înveți singură.

— Am înțeles asta, doamnă., murmură fata, încurcată.

— Nu, nu ai înțeles nimic încă, pentru că nu ai cum să pricep fără să treci prin noroiul ăsta. În schimb, eu m-am tăvălit prin el, și petele astea de pe suflet nu le mai scoate nicio spălătoreasă și nicio clorură. Eu sunt cu noroiul uscat pe mine, îl simt cum mă strânge când îți vorbesc, am înțeles și de aia îmi iau dreptul să te instruiesc despre prostituție. Nu confunda treaba asta cu iubirea, ori cu patima îndrăgostirii. Sunt lucruri total diferite. Asta este iubire, dar nu-i dreaptă; e una plătită, cerută, primită, schimbată, deci dată la un troc. Vezi bine, nu-i văpaie, nu-i scânteie. Pasiune aici? Poate, și nu prea! Uneori poate fi, dar e cale lungă până la plăcere, iar calea asta trece inevitabil prin durere și prin suferință. Te vei lipsi de multe, asta dacă ai să poți să faci față, desigur. Familie nu ai să-ți mai faci în veci și dacă, prin cine știe ce întorsătură a sorții, vreun bărbat te va dori de soață, numai căsnicie nu-ți va fi aia. Ascultă de la mine, căci bărbatul, numaidecât ce vor trece aburii iubirii, nu te va mai respecta și te va găsi vinovată de toate nenorocirile care or să se abată asupra voastră. Și dacă arzi pita, o arzi pentru că ești curvă, nu pentru că nu te pricepi la cuptor, că nu ai fost atentă sau nu știi să frămânți coca, ori că… se mai întâmplă. Nu, nu, nu! Ești curvă, de aia! Apoi, copii nu o să ai. Și aici fii atentă, căci poți să faci, dar nu este bine să aduci bastarzi pe lume. Nimeni nu-și dorește o mamă așa. Deci și-n ochii odraslelor tale, înainte să le fii mamă, o să fii o curvă. Lacrimi vor curge cu nemiluita și vei regreta decizia pasului ăsta de câte ori soarta îți va trage câte o palmă, și îți va trage sute, poate chiar mii. Dar, bagă de seamă toate asta de le trăiești și ți le zic azi, căci ele nu au de-a face cu bărbatul cu care împarți patul aici, ci cu tine. Cu mintea ta, mai exact. Dar dacă înveți să o educi, să o ignori când te va dojeni, atunci o să-ți fie bine. Plăcerea și durerea vor fi numai ale tale și trebuie să le controlezi, căci suferința ta nu o vei împărți cu nimeni. Nu veți trăi cu bărbatul din pat decât bucuria momentului, asta cu condiția să o simți și tu, și cel mai important lucru: să i-o produci, că de aia ești curvă într-un bordel. El dă banul, tu dai plăcerea.

Ludovicka înghiți în sec încercând să-și pună stavilă lacrimilor care-i înțepau deja ochii. Dumnezeule! Nu se aștepta la așa povețe dureroase, nici la așa apelativ. Curvă. Asta va fi. Îi deveni clar că Elena, deși n-ai fi zis după primele ei vorbe, era, totuși, o femeie destul de înțeleaptă. Și înțepată. Totodată, deveni destul de încurcată cu privire la decizia ei de a rămâne aici. Dar, unde în alt loc se putea duce?

— Te văd cu ochii umezi, zise Elena. Te dor vorbele asta? E deranjant pentru tine apelativul de curvă, nu? Dacă e așa, iar săgeata durerii s-a înfipt deja în pieptul tău și inima-ți sângerează, nu ai ce căuta într-un bordel. Pleacă! zise aspru, și-i întoarse spatele.

Fragment din romanul „ Cerneală, dragoste, arsenic”

Undeva prin lunile aprilie-mai 1876, guvernul conservator Lascăr Catargiu pică. Coaliţia liberală câştigase, aşadar, puterea. Odată cu aceasta ranversare, veni și momentul destituirii lui Mihai Eminescu din funcția de revizor școlar. Momentul descris coincide cu mutarea lui Eminescu în bojdeuca lui Creangă.

...

După multe zile de frământări, în care nu-l văzusem pe Mihai Eminescu și nu mai știam nimic de soarta dumnealui, îmi luai inima în dinți, urcai în cupeu și plecai spre Țicău, să-l vizitez la Ion Creangă. La portiță am dat peste Tinca, nevasta răspopitului Smântână.

— Oh, coniță Veronica, mă întâmpină aceasta, dumneata hurducăiai pe acilișa cu cupeul aista?

— Eu, Tincă. Te miră că am venit în târgul vostru?

— Mă cam, să spui drept. Da ce pricină te aduce prin ulițele astea?

— Ce pricină m-aduce oare, Tinco? Așa-i că nici prin minte nu-ți trece? Iaca, niciuna, doar cutreieram străzile aiurea și, ce mi-am zis? Ia, dacă tot am ajuns panʼ aici, să mă opresc puțin și la părintele Smântână și la Tinca să le dau ziua-bună. Dar de ce te uiți la mine așa, de parcă ai fi zărit un strigoi în poartă?

— Pai, cum să nu mă zgâi coniță, crezi că des intră pe ulița noastră amărâtă o teleagă de asta ca a dumitale?

— Hai, mai las-o nezisă, Tinco, și spune-mi mai degrabă dacă-l găsesc la voi pe cine caut.

— Găsești, și nu găsești.

— Cum vine aista?

— Of, coniță… O ieșit acuʼ un ceas să cutreiere coclaurili; da vine îndărăt, că n-ari unde s-ar duce. Intră, intră de-l așteaptă. Apoi, unde crezi că ar pute să șadă? Că-i fără de căpătâi, amărâtul. Tare milă mi-e de dumnealui, coniță, mi se rupe sufletul, așa băiat distupat la mine, școlit în străinătățuri, bun la inimă, și așa ce se țân lanț necazurile și pocinoagili de dumnealui, de n-ai văzut! Haidi di poftește la noi, se dădu din drum să-mi facă loc pe potecuța ce ducea la bojdeucă. Iaca, este colo în pridvor, răstignit pe saltea, și Ionică.

Ion Creangă îmi aruncă o privire de adâncă și părintească dojană, apoi câțâi cele multe mâțe adunate în juru-i, care împânzi în dată toate cotloanele ogrăzii. Se ridică greoi în picioare, scuturându-și fărâmiturile de pâne dintre valurile straiului de saic, apoi glăsui cu duhovnicească mieroșenie:

— Coană Veronico, taică, am io așa o bănuială că nu la mine ai venit ca să mă vezi.

— Bună bănuială ai matale, îi zâmbii.

— Eh…Daʼ dacă tot ai poftit în ograda mea să-l aștepți pe conul Mihăiță, ce ai zice de o cafeluță bună tare, di carʼ numai din mâna dragii mele Tincă poate să iasă?

— Ce să zic, bădie? Că dac-mi dai, accept, am zâmbit.

Coana Tinca, care se și îndreptase deja spre bucătărie, se opri din drum și mă întrebă peste umăr:

— Și matali la fel precum bădia Mihai o sorbi?

— Adică cum la fel? am întrebat nedumerită.

— Adică zamă neagră, tare de stă mâța-n coadă și amară de nu ți si prelinje pe gâtlej.

— A, nu. Mie poți să mi-o îndulcești, și chiar să-mi scurgi două lacrimi de lapte, Tinco, te rog!

M-am așezat pe un scăunel încropit dintr-o scândură și-un țăruș și, neavând ce să spun, am tăcut privind spre dealurile verzi, cele pe care hoinăream cândva împreună cu Eminescu. Dar Ion Creangă, cu hazul lui nestăvilit, începu a-mi povesti.

— Am stat cu Tinca și ne-am gândit mult, și ne-am tot gândit până când am ajuns la o concluziune…

— La ce v-ați gândit, bădie Ionică?

— La băietul aiesta, la cine? La Mihăiță al nostru… Apoi, după socoteli, am zis așa: nu-i casa noastră vreun palat, da măcar nu ne plouă-n farfurie și nu ne bate vântul straiele și pletele; greșesc io, Veronico?

— Nu greșești, bădie.

— Așa-i, încuviință. Acoperiș, prin care avem vedere la stele, avem… și odăi potrivite de dormit avem, de bin-de rău, e loc și de un oaspete. Hrană multă nu avem, dar dacă putem să creștem turma asta de mâțe, om mai găsi o strachină de smântână și un cocoloș de mămăligă și pentru dumnealui. I-am zis-o așa, p-un vad mai vesel, vezi bine, ca să-l mai fure de la gândurile negre. Că oameni suntem ca să ne ajutăm la necaz.

— Și? am întrebat. S-a învoit?

— S-a lăsat greu, că-l știi cât e de prezumțios, dar până la fine, de voie-de nevoie, s-a lepădat de trufie, a cedat și l-am luat la mine la adăpost aicilișa. I-am spus, ca să-l momesc, că Tinca a pregătit o oală de sarmale și o mămăligă, buuuneee, așa de bune de te linji pe dejiti, bune ca la Ipoteștii dumnealui acolo.

— Cum știi dumneata să ajungi la sufletul omului, bădie Ionică, niminea nu mai știe. Aceste slove ai trebui să le scrii neapărat.

— Faci și dumneata acum precum bădița Mihai. Așa mă toacă la cap de cu zori pânʼ se arată Luna. Oi încerca o dată și o dată, nu zic nu…

— Cum e el, bădie?

— El e și nu e, oftă. Cum să fie, așa cum îl știi la necaz. Posedat de ciudatul lui neastâmpăr. Da parcă acu ie mai rău ca niciodată, Veronică dragă, mai abitir ca alte dăți, încovoiat de șale. I s-au adunat și multe dureri, și supărări… Pe alocuri dă și semne de lepădare de viață, de parcă o intrat în el boala celor slabi de înger, nu alta. Nu mâncă cum trebuie, fumă întruna și soarbe amăreli de cafele, nu doarme nopțile. Stă cu nasu-n terfeloagele lui acolo… Mă uit la umbra dumnealui pe sub ușă cum bătătorește pământul de sub tălpi, umblând neîncetat de colo-colo. Mai e și patima asta pentru dumneata, asta-i boală fărʼ de nici un leac, afl-o de la mine…

— Bădie, nu-mi zi asta așa, în chipul aista. Asta e durerea dumnealui?

— Nu, că nu zice el de asta nimic, numai suferește. Crezi că nu simțesc io ce-i la voi în suflețele? Simțesc bine. Te iubește cu toată ființa lui, la fel cum o faci și matali, n-am dubiu. Ce-i de făcut acum, nu știu să vă lămuresc. Rezolvare are numai Dumnezeu cel de sus; iar de-o avea-o, e vreme grea de traversat pânʼ să ajungă cânii să umble cu birlicii-n coadă.

— Ce vrei să zici, bădie? Vorbești așa de întortocheat.

— Nu vreau să zic nimica. Da, chiar nu vreau, și uite-mă de-o zic.

— Crezi că-l tulbur degeaba, nu-i așa?

— Nu degeaba, nu… Daʼ, ce bătălie grozava-i asta, dacă matali ești luată cu bătrânul Micle, iară bădia Mihai mi te plânge; mai tare-i faci rău, zău de nu…

Mâinile au prins a-mi tremura. Voiam să mă ridic și să plec degrabă, înainte de a apărea Eminescu, dar nu-mi găseam puterile. Parcă și picioarele mă lăsaseră. Venisem să-l văd, dar nu-l găsisem. In locul lui găsisem, în schimb, doi oameni buni, preocupați de soarta dumnealui. Parcă și hazardul îl înghioldea ca să fugă de mine sau să stea cât mai departe, cât mai ferit de ispită. Carevasăzică, nici măcar acești umili oameni, săraci cu duhul, dar bogați la inimă, nu priveau cu îngăduință bietele sentimente ale noastre. Eram, așadar, două suflete rătăcite, două cauze pierdute pe vecie. Am sorbit și ultima gură de cafea de teamă să n-o vărs pe veșminte, stând cu ochii la Tinca, cerându-i parcă puțină alinare muierească, o dâră de înțelegere de la inima unei femei. Nu o găsii deloc. Dimpotrivă, privirea ei căta să mă sfredelească, să fie cât mai aspră. Mă cerceta cu o ageră uitătură, asemenea unei mame sortite să lupte cu nesațul unui uriaș care cerea să-i înghită odrasla. Parcă acum lua aminte că Eminescu suferea din cauza mea. Sub broboadă îi clocoteau, ca sub capacul unei oale puse la fiert, aprige gânduri și revolte la adresa-mi. Ion Creangă, văzându-i uitătura, adăugi cu o dulce nevinovăție:

— Apăi, să ne ierți acuma, duduie Veronica, dacă grăim și gândim strâmb, astea să ne fie păcatele lumești. Dară noi, cu minte noastă îngustă, noi atâta pricepem. Că matali l-oi iubi, nu judec eu aista; aista o judecă Dumnezeu sau nu-o face, dar iubirea asta n-are căpătâi și-i face numai rău. Nu te supăra pe noi…

Cerneală, dragoste, arsenic - fragment din roman

În anul 1874, Mihai Eminescu, atras în mare parte de farmecele Veronicăi Micle, renunța la studiile pentru care stătuse în pribegii vreme de cinci ani și se statornicea în Iași, lucrând ca bibliotecar și locuind în diverse cămăruțe închiriate. E anul decisiv al relației, căci începând de acum se țese propriu-zis legătura amoroasă a celor doi.

Cartea va apărea în anul 2020 la Editura Quantum

Fragment din roman:

…A doua zi, mânată mai mult de dor, am purces la noua adresă a lui Eminescu. Am ciocănit și, fără a iscodi cine-l caută, m-a poftit a intra. L-am găsit zgribulit, într-o odaie încălzită parțial și umedă, aplecat deasupra unor coli și manuscrise vechi, din care își făcea conspecte și însemnări. Ochii săi frumoși acum erau umbriți de două pete maronii și duși în fundul capului. Fața îi era suptă, buzele subțiate și învinețite de frig.

— Poftim, Veronica, îndrăznește și intră, mă pofti când mă văzu în prag. Numai lasă-mă un minut două să închei. Sunt prins.

— Să plec, atunci? Ar fi mai bine.

— Nicidecum. Rămâi. Dacă tot ai venit…

M-am așezat pe un scaun înaintea-i și am tăcut, urmărind cum pana lui aleargă pe coala de hârtie încărcând-o cu o frumoasă și ordonată caligrafie. Lucra la o gingașă poveste, plină de dragoste, pe care o numise „Făt-Frumos din tei”.

— „În murmurul cel dulce din izvorul fermecat”, am citit încet un stih, folosind un glas stins și silabisit, mai mult pentru mine. Ce frumos…

— „Lângă teiul înalt și vechi”, m-a completat, fără a-și ridica ochii. Aceasta… va fi ca un basm, m-a lămurit. Sfârșește cu împlinirea dragostei celor doi eroi, unde altfel, decât în natură. Vara, când e cald și înflorește totul… Sunt aproape de a încheia. Mai păsuiește-mă un minut, să nu-mi risipesc gândul.

Am încuviințat trăgându-mi capul înapoi de deasupra foilor, apoi am început să cercetez locul. Odaia închiriată, nu diferea mult de cea în care-l găsisem acum trei ani, la Vena. Întunecoasă, sărăcăcios mobilată cu un divan înalt, două scaune, un garderob și o sobă de încălzit acum amorțită. Pe masă mare de scris stăruia debandada: foi, notițe, manuscrise vechi, biblii, două călimări – una cu cerneală neagră, alta cu cerneală violet, o cană pe jumătate plină cu cafea neagră încă aburindă, nelipsita-i punga cu tutun și foițele, scoica pe post de scrumieră și o lampă cu gaz. La perete, pe două lăzi de călătorie din lemn, își aranjase cărțile, de altfel unica lui avere. Fereastra dădea într-o grădiniță înzăpezită, unde se zărea o cușca de cățel, dar nici un animal. Prin ochiul acela de geam, lumea pe care o vedea Eminescu părea încremenită într-un tablou rece, auster. Pe pervazul din afara erau două donițe cu florile uscate, uitate acolo probabil din toamnă. În interior pe pervaz ședeau două căni, două pungi maro de hârtie, un ibric și o lampă de gătit. Perdelele erau grele, ponosite, albul lor prinsese o culoare cărămizie de la fumul țigărilor. Întreaga încăperea arăta trist, deplorabil.

— Cum poți să locuiești așa? l-am întrebat când a lăsat penița jos.

S-a uitat în juru-i și a ridicat pasiv din umeri.

— E tot ce-mi trebuie azi.

— Dar este și grozav de frig aici, și-i multă igrasie. Dumnezeule, ai să te îmbolnăvești de friguri.

— Fac focul de două ori pe zi: când mă trezesc și când mă culc. Astă-noapte nu l-am mai făcut, pentru că nu m-am mai așternut la somn. Muncind, nu simt frigul, doar când stau degeaba mă apucă. Probabil că ai dreptate, e rece. O să arunc doi bușteni pe foc.

Se ridică, zăbovind cu vătraiul în jarul care abia mai clipea. Aruncă peste el un șomoiog de foi mototolite, apoi suflă deasupra spre a-l ațâța. Într-un final, focul reuși să muște lemnul și se întinse lacom. Când se ridică, văzui că șchioapătă până la locul lui.

— Ce te aduce pe dumneata, într-o zi atât de geroasă și pe-deasupra pe ninsoare, în umila mea locuință?

— Grija, domnule Eminescu. Știi dumneata ce este aceea? Oamenii care se cunosc între ei își poartă de soartă unii altora. Iară dumneata lipsești de multă vreme de la bibliotecă, am spus cu aer sobru de mustrare, chinuindu-mă să par impasibilă. Ștefan e îngrijorat. La seratele mele nu ai mai venit, deși pe Matilda Cugler aud că ai onorat-o cu prezența dumitale, ba mai mult, ai și…

— Numai Ștefan e îngrijorat că absentez de la slujbă și din viața socială, dumneata n-ai fost?

— Eu…, ba da, am fost și nu mai sunt, căci te găsesc zdravăn acum. Asta dacă pun la socoteală vorbele dumitale…

— Care vorbe, Veronica, am spus eu că sunt bine? Nu sunt, dar ce am a face, decât să mă afund în muncă și să uit de tot și de toate?

Am tras aer în piept. Am vrut să par dominatoare, dar mă lăsase fără de-un cuvânt cu afirmația aia. Omul acesta era un noian de contraste. Nici nu știai cum e mai bine să apuci a-i vorbi, căci imediat îți întorcea zicerea cu dibăcie și cu adevăr.

— Bine, poete, da, văd că nu ești deloc. Și nici nu mi-ai ascultat sfatul ca să-și tămăduiești acel picior rănit. Observ cum șchiopătezi încă. De ce nu mergi la un doftor?

— Am fost. Primesc aceleași leacuri bune de nimic. Nu mai are rost. O să se vindece când o vrea. Doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot cu-n praf te-ndoapă, care cine știe de ce-o fi bun? Apoi, șarlatanii ăștia cer o căruță de bani, iar eu sunt cam strâmtorat.

— Strâmtorat? Aud că ai mai primit o slujbă de suplinitor la școală.

— Drept. Am primit-o. Leafa încă nu mi-au dat. Și când oi lua, crezi că mare o fi?

— Totuși, dumneata ești singur, te poți chivernisi. Gospodărie de întreținut nu ai, prea multă cheltuială la ce ai avea?

— Am, căci am rămas pe cap cu datoria lui Șerban, frate-miu, care era suferind de boala plămânilor și alienat; s-a prăpădit în noiembrie. Iar bătrânul nostru tată nu s-a îndurat să plătească datoriile de spitalizare. Zice că mai are și alte cheltuieli, că la unsprezece copii să tot fie. Nu-i bai... oi plăti io...

— Înțeleg, și-mi pare rău de fratele dumitale. Nu ne-ai spus nimic despre suferința asta.

— La ce folos să zic? E problema mea. Nu-i baiul altuia.

— Păi… am dat să mă ridic atunci, o să-i spun lui Micle că ești bine. Când crezi că ai să vii la bibliotecă? Mă duc acum, să nu te țin din ce făceai.

— Nu pleca, Veronica, că nu mă ții din nimic. Mai stai cu mine, rogu-te, că nu primesc des vizitațiuni. Doar n-ai venit numai să-mi asculți jelania și să pleci. Ce să fac, așa-i gândul omului când e întrebat de viață, începe cu necazurile. Dar el mai are și bucurii. Rămâi să ți le depăn.

M-am așezat la loc.

— Rămân cu o condițiune: să fii atât de amabil încât să-mi prepari o cafea. Îmi trebuie puțină fierbințeală, ca să mă mai dezmorțesc.

— Prea-bine, doamnă.

— Spune-mi din nou Veronica, căci îmi place mai mult, și-mi mângâie auzul glasul dumitale.

— Chiar așa să fie?

— Da, chiar așa.

— Te-am rugat să mai stai, căci nu vreau să te înapoiezi cu senzația că sunt nemulțumit de soarta mea. Sunt perfect împăcat cu ce-am făcut. Știu ce se zice, ce zvonuri împrăștie caracuda junimistă. Vorbesc în gol, ca de altfel, cum clevetesc despre toată suflarea de acolo. Asta am vrut să fac, asta fac. E drept, mi-am ruinat cinci ani de din viață degeaba prin străinătate, diplome n-am, e drept că mi-am ruinat și șansa unei catedre de filozofie. Dar ce să fac, Veronica? Nu sunt omul potrivit cu astfel de activități. Am venit unde m-a tras inima. Și ea m-a tras spre Moldova. Tot ce voiesc de la viața mea am acum aici, în această cămăruță. Chiar și pe dumneata.

— Pe mine? am râs. În ce fel mă ai pe mine, poete?

— Mi-ești aici. Ajunge.

— Ajunge… Gândești egoist, și mă superi. Cum are să ajungă? Dar la sufletul meu nu te gândești deloc, căci nu m-ai mai vizitat. Să-mi mai număr compromisurile, nu mai pot, căci le-am pierdut socoteala de mult. Nu ți-a fost dor de ochii mei, nici de a mea făptură... De cântecul meu, nici nu mai pomenesc! Probabil că te-ai plictisit ascultându-mă.

— Nici vorbă! Te-am ascultat foarte atent chiar. Cânți minunat! Iar dor…. Dor mi-a fost, și-mi este mereu de dumneata. Dar ce pot face? spune-mi, Veronica? Ce pot face? Să vin să te vizitez de câte ori mă bate aleanul, ar fi prea des și-ar bate lumii la ochi. Postura dumitale, doamnă, nu permite. Ești și așa, fără de mine, destul de vorbită. Ne avem atât cât ne este necesar să respirăm, să ne liniștim chinurile și cât permite situațiunea dumitale acum.

Am lăsat capul în jos, refuzând să-i văd ochii triști, apoși. Avea dreptate. Situația mea nu permitea mai mult. Eram oricum privilegiați că ne puteam vedea, fără a stârni prea tare gura târgului.

Știam că-mi caută privirea, aprobarea... Am stăruit mult cu ochii în cana de cafea, refuzând a interpreta spusele lui. Ce puteam face mai mult? Nimic! Decât a continua a ne amăgi unul pe celălalt până când… Până când? Dar, dacă asta ne aducea un plus de bine, o mică satisfacție în lumea asta mustind de ranchiună, de invidioși sleiți și persiflanți, atunci... La urma-urmei, nu făceam rău nimănui, ci doar un mic bine inimilor noastre chinuite de lipsa amorului. Într-o lume ponosită, trăind o viață lipsită de plăceri, tocmai cele interzise dau sarea și piperul traiului. Amalgamul de sentimente, tandrețurile furate, alinturile senzuale, uneori chiar și cruzimea unor cuvinte, au harul de a-ți aminti că ai viață-n tine.

Două ceasuri întregi am stat atunci la în odaia dumnealui, ascultându-l despre lucrările ce se căznea să le să finalizeze până în primăvară. Ascultându-l, de fapt, cum îi bate inima, căci puteam să-i aud zgomotele din piept, încântarea, să simt cum îi vibrează sufletul și-i tremură cuvintele.

Am plecat tristă. Poate mai tristă ca nicicând până atunci, căci simțeam ce se țesea încet-încet, ce tumult se aduna, în ce pânză eram înveliți și urma să ne mistuie, dacă nu ne opream.

Dar cum să încetăm un amor ca al nostru?

Fragment din „Iv. Ard amintiri”, volumul 3 al seriei „Nu te împiedica de mine, te implor”

Când Simona a intrat în dormitor, deja mi se înmuiase de tot frustrarea țesută în timpul singurătății. E bună și autosugestia câteodată: te salvează de o rundă de palpitații inutile, iar biata ta inima care se zbate neajutorată scapă și ea de un infarct. M-am prefăcut că dorm, nu pentru mine, ci pentru ca ea să se relaxeze. Dar, parșiv, o spionam discret printre gene. Deși o simțeam încordată, după pasul nesigur și șovăitor, femeia s-a destins rapid când m-a văzut adormit.

Ușor, ca să nu mă trezească, și-a aranjat poșeta pe spătarul unui scaun, apoi s-a dezbrăcat rapid și a zbughit-o în baie.

Oh, fuck! Pe toții Sfinții!

În clipa aia mi-am regretat amarnic decizia de a o aștepta treaz, căci am mirosit imediat sfârșitul relației noastre.

Târziu pentru tine, femeie! Tardiv și pentru mine, de altfel.

Constatarea infidelității mi-a cangrenat sufletul instantaneu. Poate eram eu jumătate adormit, obosit și bezmetic, dar când am zis mirosit, nu am folosit un sinonim la întâmplare, ci chiar am mirosit la propriu. Simțul meu olfactiv încă putea concura cu cel al unei feline când vine vorba de

adulmecatul prăzii. Deja apucasem să simt dâra de parfum masculin pe care o trăgea cu repeziciune după ea în baie. Deși, stând cu nasul în pernă, prinsesem chiar și nelipsita

duhoare de alcool – o meteahnă care o însoțea destul de des în ultima vreme.

M-am încordat ca un arc tensionat, gata să sar la cea mai mică atingere. Mirosisem trădarea și deja intuiam, știam că există un deznodământ al serii al naibii de neplăcut, dar voiam cu ardoare să neg totul, să mă prefac că-i un vis afurisit și să adorm de-a binelea.

Nu era, din păcate.

Stop poveste, căci simt nevoia unor întrebări.

Nu-mi puteți răspunde acum, dar știu că după lectura asta o veți face negreșit. Măcar să mă blamați, dacă nu să mă aplaudați.

Ai idee, tu, cititorule, ce simți în acel moment greu al conștientizării unei trădări?

Ce sentiment e mai puternic, atunci când realizezi că tot ceea credeai până atunci e o minciună?

Știi dacă ai vrea să fugi sau să rămâi prins în cercul ororii?

Te simți prizonier în viața ta sau liber să abandonezi scena și să fugi?

Durerea sau furia? Care sentiment e mai aproape de tine, care domină conștiința omului trădat?

Ce anume îți face inima să pompeze sângele mai repede?

Ce îți ghidează acțiunile: curiozitatea, frustrarea sau disperarea?

Te-ai gândit vreodată că, în verva acelei furii de necontrolat, care pur și simplu te orbește, ai putea să ucizi sau să te sinucizi?

Eu încă nu știu toate răspunsurile; atunci am avut un fel de blocaj temporar și poate că așa a fost mai bine pentru toată lumea din povestea asta. Sincer, nici nu sper să aflu vreodată răspunsurile la aceste întrebări. Tot ce am simțit atunci a fost că aș vrea să derulez timpul înapoi cu vreo cinci ani și să rămân acolo fără să mai apuc niciun alt drum din viitor. 

Bucuros, mi-aș fi retrăit viața doar până în acel punct.

Apoi stop, și din nou. Dar nu în viitor.

Febra curiozității a pus stăpânire imediat pe mine. Deși durerea mă îngenunchease, atunci voiam cu ardoare să aflu mai multe detalii despre aventura ei. Să știu cu cine a făcut-o, de ce, cum a început, unde și când și-o trăgea nevastă-mea. Să aflu răspunsurile la toate întrebările deodată. Să mă transform pe loc în Sherlock Holmes, Marlowe sau Poirot. Voiam să știu cum reușesc ei să fie atât de logici, cum văd dincolo de aparențe, cum pot sa fie atât de atenți și să le pună pe toate cap la cap. Cum de ei au mereu răspunsul bun.

Deși simțeam că ceea ce voi descoperi nu-mi va plăcea deloc, am acționat împotriva sentimentului de amărăciune. Practic, cum se spune, mi-am dat cu ciocanu-n coaie. M-am

schilodit singur.

...

V-am mai spus eu cândva că o forță nevăzută face dreptate mereu, ajutându-i pe cei orbi și debusolați să vadă calea spre lumină. Ei bine, chiar atunci, exact ca un semn divin, i-a bâzâi telefonul mobil, undeva în apropiere de mâna mea strecurată înăuntrul genții ei până mai sus de cot. Vă mărturisesc cu mâna pe inimă că niciodată – dar absolut niciodată – până în acel moment, telefonul Simonei nu mai stătuse în mâinile mele. Nici măcar dacă suna, iar ea nu era prin preajmă să răspundă, eu, din respect, nu-l

atingeam.

Desigur, telefonul nevestei mele era un model scump, iar în zilele noastre orice gadget permite ecranului să fie blocat cu o parolă. Însă Simona nu a fost nicicând prea ingenioasă la treaba asta, așa că a doua încercare mi-a adus deblocarea ecranului, pe care am putut să citesc imediat:

A-i ajuns aks iubi mik?Numi răspunzi?

Apoi următorul mesaj, probabil se voia a fi un citat inteligent, sensibil chiar:

Să știi k locul tău în viața mea, nu-l ocupă nu-l ocupă niminea.

Ceee???

Am rămas trăsnit. Aks? Mik? Niminea???

Fi-mi-ar greață!

Mi-a luat cinci minute numai să-mi dau seama ce dracu`vor să însemne cele două cuvinte pocite cu k, căci, demodat și anti-modernist cum eram, nu m-a dus mintea să le citesc pe litere.

...

 cartea o găsiți la Editura Quantum

Camelia. Fragment din romanul 18+ „ Doi la pătrat, un singur pat”

Camelia

Cu remarca asta îi captez avocatului interesul. Se pare că e receptiv la „problema” mea. Nu știu dacă este o strategie chiar bună să-i propun asta, dar risc și încerc marea cu degetul. Știu deja că este sărată, dar nu știu și cât de rece, așa că va trebui să-mi afund degetul în ea. În fond, banii sunt ochiul dracului, nu-i așa? Iar eu îi propun să-i dau, nu să-i iau. Plus că mie îmi pare că avocatului ăsta îi cam chiorăie mațele. Ce am de pierdut încercând? Nici măcar timp, am berechet și din ăla.

— Știi, încep, părinții mei dețin o avere impresionantă, moștenită de la…

— Îmi pare rău, mă întrerupe, dar eu sunt specializat în dreptul penal, așa că…

— A, stai! Nu este asta. Așteaptă puțin să vezi despre este vorba înainte să regreți. Vreau să faci un lucru pentru mine, ești foarte potrivit în contextul în care am eu nevoie și te plătesc bine pentru asta. E cam deplasat ceea ce-ți voi cere, recunosc, dar nu am prea multe cunoștințe sau mulți prieteni, așa că nu am la cine apela pentru ajutor.

— Noi doi suntem prieteni?
— Încă nu, dar putem deveni foarte curând. Ce ne-ar împiedica?

Tace. Se lasă pe spătarul scaunului, își masează tâmplele și pare derutat. Hotărăsc să-l mai detensionez puțin înainte de lovitură. Pun mâna pe fotografia de familie și mă prefac încântată de ceea ce văd.

— Ce copii drăguți! Sunt ai tăi?

— Da, răspunde sec.

— Să-ți trăiască! Sunt atât de drăgălașe! spun asta atât de credibil, încât aproape că o cred și eu. Realitatea e că niciodată nu mi-au plăcut copiii. Nici bebeluși, nici mai măricei și nici nu mi-am dorit să am vreodată. Îmi provoacă stres și mâncărimi în palmă numai gândul să-i am prin preajmă. Și, Doamne, cât de bine mă pricep să mint!

Se relaxează.
— Mulțumesc! Sunt triplete, spune ca și când asta nu ar fi atât de evident. Se vede de la o poștă că au același chip. Iar ea, își pune degetul pe chipul femeii brunete, este soția mea, Monica.
— Ai o soție foarte frumoasă, Dorian. Cred că ești tare mândru de ea și de familia ta.

E flatat și de ultima remarcă, normal. Ca orice bărbat gâdilat pe orgoliu, se întinde la scărpinat. Dar nu-mi mai mulțumește. E clar că devine nerăbdător să audă ce-i propun.

— Despre ce este vorba? mă întreabă.

 Trag aer în piept și mă pregătesc să lansez obuzul rusesc, dar suntem întrerupți de bâzâitul telefonului său aflat pe silent.

Pe ecran apare chipul femeii din fotografia de pe birou dar numele ei nu e trecut Monica, ci „Iubire”. Privesc cum telefonul se plimbă pe birou, vibrând până ajunge lângă cotul meu. El se aplecă să-l culeagă, atingându-mi în treacăt brațul cu degetele. Pielea mi se face imediat de găină jumulită.

 Au! La naiba! Ce atingere electrizantă are!

Volumul difuzorului este dat la maximum așa că am acces lejer la întreaga conversație: „Iubire, nu-mi găsesc cheia de la mașină, ai văzut-o pe undeva?” aud din receptor.

 — Nu iubire, dar ești încă acasă cu fetele?

„Daaa!” răcnește la el, „nu-mi găsesc afurisita de cheie, ai văzut-o?”

 Fața lui se schimonosește puțin la auzul tonul ei ridicat.

 — Nu, îi zice sec. Calmează-te și ia-o pe cealaltă, e în dulapul cu chei de pe hol. Și când te întorci…

„Mulțumesc, mă grăbesc”, îi tună vocea femeii, apoi închide.

Dar el nu închide. Continuă să țină telefonul la ureche și să vorbească.

Oh! Dumnezeule! Nu pot să cred! Cât de penibil este!

— Și eu te iubesc! zice.

 Îmi mut privirea spre fereastră, ca să nu cumva să-i tulbur declarația de dragoste imaginară către soția sa. Dar asta îmi dă speranță. A picat la țanc. Cred că propunerea mea vine într-un moment cum nu se poate mai bun. 

Lasă telefonul pe birou și mi se adresează țanțoș:

— Era soția mea, te rog să mă scuzi.
— Aha, mi-am dat seama după numele „Iubire”, zic. Nu este nimic, stai liniștit.

Dar e! Este, și încă cum!

 — Deci, zice, sunt curios de propunerea ta. Fii directă, timpul meu este prețios.

Sunt convinsă! Am văzut.

Dar ultima lui remarcă îmi place mult. Chiar aveam o problemă cu faptul că trebuia să zapez printre epitete și figuri de stil până la subiect.

— Am nevoie doar două zile de un bărbat arătos, așa, ca tine, punctez ultimele cuvinte fluturându-mi genele, care să se dea drept viitorul meu soț.

...

                                                  Cartea o găsiți la Editura Quantum

Monica. Fragment din romanul 18+ „ Doi la pătrat, un singur pat”

Monica

...

A trecut o grămadă de timp de când ne-am despărțit, avem fiecare viețile noastre acum. Nu cred că se cade să mai ținem legătura. Nu e corect față de celelalte persoane implicate în viețile noastre. Cu gândul la tumultosul meu trecut amoros, uit de Adela, care urlă și se vaită în continuare că-i curge sânge.

— Hai să căutăm un dezinfectant și să tratăm bubița aia, îi zic. Curățăm rana și apoi o acoperim cu un pansament frumos, ca să nu intre mizerie acolo, da?

Ea aprobă din cap și nici nu apuc bine să mă întorc spre dulap, ca să iau trusa de prim ajutor, că o văd pe Alina chinuindu-se să îndese motanul în mașina de spălat rufe.

— Nuuu, Alina! Scoate-l imediat de acolo! apuc să țip către ea înainte de a trânti hubloul și a strivi lăbuțele animalului ce se întindea leneș în culcușul cuvei. 

Se oprește încremenită, face doi pași în spate și se uită mirată la mine cum scot motanul dintre rufele murdare și îi dau drumul jos, pe gresie.

— Să nu mai faci niciodată asta! Animalele nu se spală la mașină. Doar rufele aici, și vasele dincolo, zic, arătând cu mâna spre mașina de spălat vase.

— Dal, mami, ete foalte muldal, uită-te și tu! protestează Alina cu seriozitate. Ial tu ai spus că este foalte flumos să te ajutăm la tleabă, când ai multă, ca azi.

— Alina, iubito, da, așa am spus, și am mai spus și că pisicile se spală singure, nu-i așa? Îți amintești?

— Da, ai spus și tu, și a mai spus și doamna educatoare, întărește Adela, care habar nu am când s-a oprit din bocit. Cu limba se spală pisicile. Ai văzut de atâtea ori că Thomas face asta mereu. Nu ca noi. Dar nici noi nu ne spălăm în mașina de rufe, conchide mândră.

— Pentlu că nu încăpem, de aia, altfel ne-am băga și noi acolo, zice Alina.

— Ba nu. Pentru că e doar pentru rufe. Noi ne spălăm în cadă, cu apă și cu gel de duș, iar pisicile cu limba, fără apă, cu saliva lor.

— Desigur, cu limba, zic, frecându-mi ceafa și încercând să mă calmez. Apoi, nu este murdar deloc, ce-ți veni să-l bagi acolo, fato?

— Pentru că Amalia a făcut pisu-pisu pe el.

— Ce a făcut Amalia?

— Pișu! o corectează Adela.

— Cum să facă pișu pe motan?!

— Păi, s-a lăsat pe vine și așa, face Adela demonstrația, ridicându-și rochița și trăgând în jos de chiloței. Acum miroase tare a pipi și nu-l mai putem urca în pat la noi.

Oh, nu!

Nu cred că este adevărat ce am auzit. Nici cinci minute nu le-am lăsat singure. Sunt un dezastru de mamă!

Îmi zvâcnesc dureros tâmplele, iar urechile au început să-mi țiuie de zici că am sonerii în cap. Caut în buzunar după folia cu Nevralgin, dar este deja goală. Am luat-o pe ultima acum o oră, așa că arunc ambalajul în coșul de gunoi. Încerc din răsputeri să-mi calmez durerea cu forța minții, în timp ce-mi arunc ochii la ceas. E trecut de ora șapte; ar trebui să ajungă Dorian acasă de acum. Cina este pe jumătate arsă și scursă pe plită, casa arată de parcă ar fi măturat-o o tornadă, și nu e ca și când aș fi stat degeaba toată ziua. Dimpotrivă, am muncit pe rupte, aproape fără pauze. Asta mă supără cel mai tare, că robotesc de zor și nu se vede. M-am culcat la ora două noaptea trecută și, de la ora șase treizeci, sunt în picioare, trebăluind fără răgaz. Nici să-mi aprind o țigară nu am reușit azi. Deja mă simt ca și cum aș fi urcat pe Everest și aș fi coborât înapoi. Mă consolez cu gândul că în maximum șase ore voi fi în pat. Șase ore! Pf! La naiba de treabă!

Mă întorc spre Adela, pe care o lăsasem pe scaun, şi-mi aduc aminte de rana ei. Nu este foarte adâncă, doar o banală julitură, dar îi sângerează puțin și asta o sperie. O dezinfectez în viteză, îi lipesc un plasture viu colorat, în formă de fluture, și o dau jos. Se declară încântată de noul ei tatuaj și fuge să le arate surorilor ei ce frumoasă este ea acum. Eu cad ostenită pe podeaua rece și ochii îmi fug spre coșul de gunoi. Mă ia cu transpirație și valuri de călduri. Capul îmi bubuie groaznic. O fi și nevralgia de vină, sau presiunea atmosferică, dar și scrisoarea lui a contribuit la întețirea durerii. Și nu! Nu pot evita asta. O să mă urmărească și o să mă macine constant. Trebuie să citesc scrisoarea, altfel o să-mi stea gândul numai la ea și nu mă calmez.

Mă ridic de pe podea, trag coșul mai aproape de mine și cotrobăi în gunoi printre cojile de cartofi, ouă și ceapă. Găsesc ghemotocul de hârtie mototolită, o îndrept, apoi desfac plicul și scot scrisoarea. Zgomotul telefonului mă face să tresar.

Uf! Fir-ar mă-sa de viață!

— Vin spre casă, îmi spune Dorian. Este totul în regulă, iubire?

— Da, iubire, este totul relativ bine, răspund. Mici șicane între fete și banalități, ca de obicei. Unde ești acum?

— Pe centură. Mă opresc la market să-mi cumpăr un cablu pentru încărcătorul telefonului. Tocmai mi s-a rupt. E nevoie să cumpăr ceva pentru voi?

— Nu. Am fost azi cu fetele la cumpărături. Avem tot ce ne trebuie.

— Bun. Atunci ne vedem în jumătate de oră. Te pup.

— Ăăă, stai! Oprește-te, te rog, la farmacie și ia-mi o cutie de Nevralgin forte.

— Iar pastile de cap? Ți-am luat o cutie acum trei zile.

— Le-am terminat deja pe alea. Ăăă… Și tampoane. Ia-mi te rog și o cutie mare de Tampax.

— Ți-a venit ciclul?

— Nu încă. Dar simt că este aproape. Mă doare și mijlocul.

— Și pastile pentru ciclu nu vrei?

— Ba da, ia și niște calmante.

— Deci… Nevralgin, calmante și tampoane, da?

— Forte!

— Ce forte?

— Nevralgin forte!

— OK, iubire. Ne vedem acasă. Te pup.

— Te așteptăm. Te pup și eu.

Închid apelul și îndrept din nou scrisoarea, dar ezit încă să o citesc. O vâr în buzunar, îmi scot o țigară din pachetul ascuns printre borcanele cu condimente și mă îndrept spre terasă cu o cană de cafea caldă, care sper să-mi aline, cât de cât, durerea din tâmple. În casă este liniște momentan, fetele probabil că se uită la vreun desen animat difuzat la ora asta, așa că pot să-mi permit cinci minute doar pentru mine.

Caligrafia lui arată la fel de ordonat şi-mi amintește de anii de liceu, când ne scriam toate prostiile. Și… ne iubeam. Amintirile îmi vin toate buluc în minte și simt o căldură plăcută care începe să se instaleze prin măruntaiele mele, apoi să coboare în jos, între picioare. Pulsul mi se accelerează și palmele îmi transpiră abundent, dar zâmbesc, melancolică. Sunt prostită. Simt acea stare bolnăvicioasă pe care o au

îndrăgostiții și mă gândesc că degeaba au trecut anii peste mine, degeaba am suferit, nu am învățat nimic din toate astea. Am aproape patruzeci de ani și nu sunt capabilă să-mi controlez aceste emoții. Hârtia devine jilavă în mâinile mele moi.

Oh, Doamne! Ce fac eu acum?

...

cartea o puteți comanda de aici: Editura Quantum